Parerea mea este ca oamenii se pierd de toti ceilalti pentru a fi regasiti , pentru a retrai senzatia ca ii este dorita prezenta.Insa atunci cand nu vrea sa te gaseasca nimeni ,te pierzi. Atunci cand m-am pierdut de el ,m-am simtit nevruta asa ca am cugetat sa dispar.Cu sentimentele ranite si cu o stare de melancolie constanta ma pierdusem nu numai de el,ci si de mine.Nu ma mai regaseam in nimic,nu mai ieseam ori vorbeam prea mult decat strictul necesar iar de fiecare data cand cineva ma intrerupea din gandurile mele,ma adresam cu un foarte mare disrespect fata de persoana ce pricinuise asta.Stiam ca exagerez,stiam ca nu ar trebui sa ma afecteze,stiam ca e doar un lucru trecator dar nu realizam ca defapt eu creeam chestia aceasta.Nu numai eu,ci oamenii in general se distrug singuri prin dramatizarea situatiilor pe care le traiesc.Am incercat sa uit totusi am renuntat la idee deoarece mi se parea ca doare mult mai tare decat orice alt lucru pe care as fi incercat sa il fac in aceasta situatie.Asa ca pur si simplu am incercat sa ma regasesc pe mine,sa petrec timpul liber prin a ma redescoperi deoarece aveam nevoie de asta.In acea perioada in care m-am descotorosit de unele sentimente am invatat sa ma iubesc asa cum sunt si mai ales sa ma respect si sa am incredere in mine. Dupa un timp de la aceasta realizare am inceput sa vorbesc cu un amic vechi.Conversatiile noastre au inceput sa se transforme din monotonia de alta data in adevarate placeri.Ma simteam bine cand vorbeam cu el,era o prezenta placuta si mai ales un bun ascultator.Simteam ca ii pasa de mine ,ca tine cont de prezenta ori absenta mea,ma simteam dorita de cineva. Era exact ce aveam nevoie la momentul acela.Gasisem in el un adapost,un loc cu liniste si protectie pentru sufletele ratacite.Cand ma vedea avea o bucurie nemarginita si venea spre mine cu pasi grabiti,luandu-ma in brate nevrand sa imi mai dea drumul vreodata si tratandu-ma foarte atent de parca m-ar iubi.Inainte sa ma culc,stateam mereu de vorba cu el iar atunci cand se facea tarziu ma sfatuia sa ma culc.De asemenea imi spunea sa am grija de mine si ca el ma iubeste.Eram constienta ca majoritatea erau vorbe in vant dar felul in care se purta si gesturile lui m-au facut sa tin la el.O zi cu vreme favorabila,cer albastru si un vant de februarie mi-a adus din pacate o pierdere de cumpat si o tulburare in suflet.Eram nervoasa din pricina unei chestiuni minore dar totusi aveam nevoie de putina incurajare,iar cand aveam astfel de nevoi apelam mereu la noul meu ''protector'' insa atunci cand l-am contactat era si el nervos ori pur si simplu obosit asa ca mi-a vorbit foarte urat ca si cum m-ar dispretui deodata iar eu enervandu-ma din cauza asta i-am aruncat o vorba neplacuta.Nu stiu de ce dar omul acesta a fost atat de afectat de spusele mele provocate de nervi si negandite inainte sa fie spuse incat dintr-un maruntis s-a indepartat.Nu am inteles niciodata acest lucru iar pe langa confuzia pe care o aveam ma simteam vinovata,aveam un sentiment oribil ce nu voia sa imi paraseasca corpul distrugandu-ma astfel pas cu pas.Aveam rabufniri,nervi,aruncam vorbe aiurea si nu puteam fi atenta la nimic si nici pe departe sa ma preocup cu orice altceva.Gandul ca el urma sa paraseasca viata mea ,ca si cum ar fi venit sa mi-o lumineze ca apoi sa lase in urma lui intunericul ,lasandu-ma sa il caut prin el era un cosmar ce nu imi dadea pace.Nu puteam sa imi dau seama cand a inceput sa devina atat de necesar in viata mea si mai ales de ce a plecat in felul asta din viata mea.Ce fel de actiune este asta? Nu poti sa renunti la astfel de legaturi doar pentru ca lucrurile s-au complicat.Poate ca aceasta a fost o demonstratie cum ca acest om nu era chiar ce credeam eu ca ar putea fi.O sa il consider o lectie pentru ca nu imi permit sa ma gandesc in alt fel la el,nu dupa toate cele intamplate si mai ales dupa prietenia noastra care merita un sfarsit ca de prietenie,nu o dramatizare ca si cum am fi avut o relatie ori o conexiune speciala de neinlocuit.Poate ca nu aveam dreptate dar chiar si asa,am reusit sa il asez in mintea mea intr-un coltisor,legat cu uitare pentru a nu mai umbla prin mintea mea ori sa aiba indrazneala de a ma face sa sufar si am incercat sa trec peste.E adevarat ca m-a afectat de o mie de ori mai tare si din pricina a vulnerabilitatea pe care o aveam in momentele acelea.Cu toate astea nu o sa stiu niciodata cu exactitate ce am simtit pentru acest om si poate asa e mai bine,poate scopul a fost sa ma trezeasca la realitate,sa ma zdruncine bine ca sa imi revin din visurile si dramele pe care le creeam de o perioada buna de timp.
Aceste incidente se intamplara prea aproape una de cealalta iar pierderea a doi oameni dragi a fost atat de dureroasa si aspra pentru mine incat am inceput sa imi pierd compasiunea.Insa acest lucru vreau sa il iau ca pe o evolutie,pentru ca ,cateodata nu este bine sa dai totul pentru un om care pe langa ca nu iti ofera nici pe departe din cat dai tu inapoi,are zilele in care iti va fi alaturi numarate.
