Sia

Capitolul 1 - Din nou

Din nou

♡

- Aproape că regret asta, mi-a zâmbit ducele Enzo în timp ce eu îmi priveam genunchii plini de sânge. Tusea era din ce în ce mai deasă, iar sânge tot mai mult, semn că nu mai era mult, iar otrava avea să termine complet cu mine.  Deși crezusem că puteam accepta moartea mea ușor, nu făcusem altceva decât să mă mint.
Cu un ultim efort mi-am ridicat privirea în fața celui care îngenuncheam. Robert Enzo, cel mai puternic duce din toată istoria regatului, atât de puternic încât și regele se ferea de el, mă privea la rândul lui, lumina lunii reflectând în ochii lui albaștri.

- Cel puțin prințul este în viață și te v-a opri, i-am spus printre tuse. Iar eu am ajutat că tu să nu mai faci nici un rău nimănui. Sunt singură că datorită lui viitorul Atalunii va fi mai bun...

- Prințul? A strigat acesta batjocoritor. Vrei să spui că ți-ai sacrificat viața pentru un mincinos ca el?

- Nu îndrăzni să-

- Sau ce? Ca să vezi că nu sunt chiar așa un ticălos, voi avea grijă să ai parte de un mormânt pe care voi scrie frumos cățelușa lui Vicente. Dar ca un ultim adevăr, otrava pe care ai băut-o a fost adusă de oamenii lui.

Acestea au fost ultimele cuvinte înainte de a închide ochii.

- Cum îndrăznești să dormi, nerecunoscătoare mică! Am auzit vocea mătușii. Dar cum puteam să o aud, căci ea era moartă de câțiva ani. Înainte să mai apuc să mai gândesc ceva aceasta m-a luat de mână și m-a aruncat din pat. Când în sfârșit eram complet trează, m-am găsit în vechiul pod în care crescusem. 

- Mătușă? M-am uitat confuză. Era chiar ea, iar eu eram... în viață. M-am uitat in jur, era chiar locul unde crescusem de la vârsta de doisprezece ani, de când părinții mei muriseră. 

- Vreau azi să faci curat, deseară familia Dante vine la noi și vreau ca totul să fie perfect. M-ai înțeles? S-a uitat aceasta urât la mine. Cândva m-ar fi speriat complet privirea ei, dar în timp am cunoscut-o pe a lui ducelui Enzo. Brusc, imaginea celor doi ochii de gheață mi-a apărut în minte, făcându-mi pielea de găină. 

- Da... mătușă? Nu știam exact cum să reacționez și nici timp nu am avut căci imediat a ieșit din așa zisa mea cameră. Niciodată nu se sinchisea să vorbească prea mult cu mine, căci eram mai mult o servitoare decât nepoata ei. Mereu dorisem să mă iubească măcar un pic, chiar dacă nu eram fiica ei. Aș fi făcut orice, dar niciodată nu se întâmplase asta. 

Liniște.

De ce eram înapoi? Fusese totul un vis? Nu, era imposibil, căci aveam fiecare memorie a trecutului meu? Mă întorsesem în timp? Asta însemna că trebuia din nou să sufăr, să mor?

Nu.

Trebuia să fac ceva. Trebuia să vin cu un plan. Să îmi schimb destinul și să nu mai fiu ucisă încă odată de Robert Enzo.

Familia mea trebuia să fie în momentul acesta pregătită să meargă să îi cumpere Vivianei o rochie nouă pentru seara asta așa că aveam suficient timp pentru a face un plan.

În visul meu, prima mea viață, am mai locuit în pod până la vârsta de douăzeci de ani, când unchiul meu s-a hotărât să mă vândă unui baron pentru trei monede de aur. Suficienți bani pentru el să cumpere o casă nouă și să scape de o gură flamandă ca mine.

Dacă nu mă înșelam, asta trebuia să se întâmple peste un an. De aici trebuia să schimb totul. Nu mai aveam de gând să trec prin patul acelui bătrân gras și violent. Cei trei ani petrecuți alături de baron erau cu mult mai groaznici decât cei petrecuți în pod alături de așa zisa mea familie.

Mi-am luat cei zece arginți de sub pat, bani ce uneori preotul mi-i mia dădea pe ascuns, și am ieșit din casă. În drumul meu în încercat să par cât mai liniștită pentru ca nu cumva vreun servitor să mă oprească. Nu avusesem niciodată un prieten sau aliat în aceasta casă, toți erau pregătiți să se aplece în fața doamnei și domnului Andino.

Am mers cam un ceas până la vechiul han de unde putea cumpăra un cal. Hangiul era un om dur dar avar, așa cum îmi aminteam din prima viață. Nu îl interesa cine, atâta timp cât el primea banii. Atunci când fugisem de baron, la fel cumpărasem un cal de la el.

- Crezi că am timp să fiu păcălit de tine, a strigat hangiul la mine. Ori îmi arăți acum opt arginți, ori pleacă! Nu am timp de neobrăzate ca tine. 

Enervată am scos banii și brusc atitudinea lui s-a schimbat. Pentru că în vechea mea viață am învăț să călăresc, am luat calul și am pornit la drum.

Spre noul meu destin.
Spre unul în care aveam să fiu fericită.