Sia

Capitol 3 - Întunericul

Întunericul 

♡

Patru luni au trecut de când am început să lucrez, avansând ușor în a fi servitoare și lucrând mai mult decât oricine. Familia Muratori nu era nici la fel de rea ca vechea mea familie, nici la fel de bună ca și Geni. Pur și simplu erau niște oameni indiferenți, neacordând câtuși de puțină atenție nouă, clasa de jos. 

În cele patru luni am reușit să strâng suficienți bani ca să îi pot folosi în planul meu. Am decis să pariez la cursele de cai. Aveam să pun toți banii pe capul unui nou participant, în timp ce toți ceilalți aveau să parieze pe campionul obișnuit. Știam cine urma să câștige pentru că jocheul a ajuns cel mai cunoscut în vechea mea viață.

Cu banii câștigați am mers apoi la doamna Sofia, o văduvă fără copii care avea un talent deosebit. Era cea mai bună parfumieră din câte existaseră pe continent. În vechea mea viață a ajuns cunoscută destul de târziu pentru că era săracă, iar sponsorii nu prea au avut încredere în ea. Dar eu am schimbat asta, deschizând un salon pentru ea, obținându-mi un profit pasiv ce avea să mă lase liniștită pentru câțiva ani. 

- Nu aș fi zis niciodată că voi ajunge atât de fericită, a spus Sofia, după care a gustat din prăjitura cu ciocolată. Era o zi de toamnă liniștită și suficient de călduroasă. Nimic nu părea să prevestească avea să urmeze.

- Cu siguranță ai fi ajuns și fără mine unde ești astăzi. Ai un talent unic.

- Nu știu cum să îți mulțumesc pentru asta, Sia. Ai riscat totul cu mine când nici măcar cei care mă cunoșteau nu au făcut-o. Am vrut să îi zic mai multe, dar discuția a fost întreruptă de bătăi rapide în ușă.

- Doamnă, un oaspete important o intrat în salon, a spus alarmată Laura, asistenta Sofiei. De fel, Laura era o persoană calmă, așa că nu îmi puteam imagina ce o adusese în starea asta. Curioasă de asemenea, am hotărât să le urmez pe cele două pentru a vedea oaspetele cel important.

Eram destul de mândră de clădirea ce o cumpărasem, nu foarte mare, dar amenajată în cel mai plăcut mod, cu motive florale, iar nuanța ce domina era un roz pal, potrivită pentru domnișoarele ce ne vizitau. Două camere erau folosite pentru servirea ceaiului, a treia și cea mai mare, pentru expunerea parfumurilor și mai era o cameră micuță pentru biroul Sofiei, unde de altfel petreceam timpul cu ea.

- Pentru un salon deschis recent, a ajuns foarte cunoscut, încât până și eu am fost intrigat să îl descopăr, o voce masculină, nicidecum liniștitoare s-a auzit. Rămân ascunsă în spatele Sofiei, fața devenindu-mi mai albă decât zăpada în plină iarnă. 

Era vocea lui.

- Nu există parfumuri mai plăcute și mai durabile decât ale doamnei Sofia, lordul meu. Glasul Laurei avea o ușoară mândrie, făcând-o stânjenită pe parfumieră.

- Lord Enzo, este o onoare imensă să te avem aici, adaugă Sofia, făcând o plecăciune. La auzul numelui am simțit cum tot locul se învârte. Nu, trebuia să fie o coincidență. Nu era el.

Cum să fie el?

De ce ar fi aici?

Era pentru mine?

Dar nu mă cunoștea. Cel puțin nu în viața asta. Dar dacă și el avea amintirile? Atunci era aici să mă omoare încă odată?

În timp ce eu îmi puteam numeroase întrebări, nu am observat cum ducele i-a făcut semn Sofiei să se dea la o parte din fața mea. Când în sfârșit mi-am făcut curat în a-mi ridica capul, privirea mea s-a lovit direct de ochii lui.

Acei ochii reci, albaștri.

- Domnișoara Anastasia, bănuiesc? Mi-a zâmbit acesta.

Nu puteam nega că ducele era un bărbat atractiv. Poate în ochii mei nu se compara cu prințul, dar trebuia să recunosc că dacă ar fi fost un om bun, poate aș fi fost la fel de atrasă de el ca marea majoritate a tinerelor domnișoare.

Avea pielea închisă la culoare, era înalt și lat în umeri, iar brațele pline de mușchi. Un corp ce arăta faptul că ducele avusese parte numai de lupte și antrenamente.

Părul îi era de un negru perfect, tuns, așa cum îl aveau toți tinerii cavaleri. Maxilarul era bine definit, iar chipul era umbrit de sprâncene groase. 

- Este... o onoare... Spun, teroarea fiindu-mi evidentă pe față.

- Sunt obișnuit să inspir frica. Dar ca a ta de obicei doar după ce tai câteva capete, continuă acesta, aplecând-și capul către mine. Vocea lui era atât de masculină și tonul atât de neelegant, incomparabil cu al tinerilor duci și conți care încercau să fie cât mai delicați. Nu eram foarte înaltă și în comparație cu el care era un gigant, eu păream un animal micuț, probabil de aceea acesta încerca să își aplece capul cât mai mult spre mine.

- Să le spun fetelor să pregătească ceva de băut? Nu știu exact ce aș putea să îi ofer lordului meu... Încearcă Sofia să intervină.

- Nu, aș dori să am o discuție în privat cu domnișoara Anastasia. 

Era un ordin mai mult decât o rugăminte.

Iar eu simțeam cum acesta avea să fie ultimul pe care îl auzeam.