Balade și alte nimicuri

molină-n suflet

aș rupe o bucată din cer

ca din pâine

când se așterne norii grei

să știu că te-ai gândit la mine.

dar tu nu știi...

de câte furtuni e nevoie

să despice mările, țările –

pădurile de conifer; izvoare,

casele mici cu obloane,

toate se duc ca razele în nocturn

din Nord în Sud, în Est și-n Vest

toate se duc ca toate amintirile bune;

pe care le renegi cum o tânără mamă

își reneagă copilul;

copil dulce din flori;

cu ochii de mac;

cu buze robicond a vină:

ce-am greșit cu toții

de-mi pare viața străină?

adu-mi o lumină în viața-mi pustie

când umbra se așterne în nocturn

și-mi aud iar gândurile;

nu mai vreau să le aud!

atâtea lanțuri, atâtea greutăți

ce mă învăluie în fum nocturn

ca mările când își cheamă

în miez de noapte copiii,

norii - mai aproape de liman;

ca o lună colosală

ce îngropa odată

 cetățile orașului pitoresc

în praful cretei și a siluetelor verzi

ce-mi fac cu mână din port;

chiar-mi lipsea să mai simt ceva pentru viață.

e aceeași lună pe care am văzut-o cu tine

în seara de vineri 13;

mi-ai spus că nu crezi în superstiții

dar eu am crezut;

cum am crezut că te pot ține lângă mine;

și când nu m-am uitat;

ai fugit printre fagi și tei;

și m-ai lăsat pe pământul rece și dur

crăpat de vreme,

în umbrele stejarilor bătrâni

în hohotele vulpilor roșcate;

în urletele lupilor singuratici;

doar eu și cu mine.

de atunci ai plecat

și nu te-am mai văzut...

ai lăsat în urmă totul gri

ca luna ce se îndoapă lacomă din soare,

cum cu speranță rupeam și eu odată

bucăți din cer ca din pâine;

să le iau, să ți le dau ție,

fără să-mi dau seama 

cum mucegaiul era prezent în toată galaxia;

chiar și-n inima ta,

și atunci am știut că nu te mai întorci.

aș vrea doar să mai știu:

ce s-a întâmplat cu luna

atunci când te-a văzut?

oare te-ai speriat să fii cu adevărat tu?

pentru ce-ai fugit? să fii tu?

să te vezi cu cel din oglindă?

să te minți în continuare

cum m-ai mințit pe mine

când mi-ai spus "e loc pentru noi în univers"

cum mamele își mint proprile copile

că totul va fi bine - chiar înainte de război;

războaie lungi provocate de noi.

ce s-a întâmplat cu luna?

luna - cu razele ei încrucișate

verde-smarald treversând marea

ce-mi amintesc de acelea 

pe care le văd când traversez

singură pe lângă  farmacie;

în miez de noapte –

când tunetele răzbat

ca degetele pianistului pe partitură;

atunci îmi văd singurătatea

ca pe cea mai frumoasă femeie;

în rochie neagră, scuturând pălăria de paie

mi-a spus "vino odată lângă mine"

o accept, n-o  mai alung ca altădată

cum își aruncă unii visele

ca pe pastile, ca pe orfani în spații ostile;

mi-am spus că "o să fac totul să meargă"

când numai eu merg pe străzile pustii și ude

pe care nu se mai plimbă nimeni;

nici umbrele, nici soarele, norii sau tu;

nu știu unde mă indrept

nu știu ce direcție să apuc,

stânga-dreapta mi-e totuna;

când tot ce credeam că știu 

despre tine, despre mine

m-am înșelat;

nu mai e loc de prezumții,

dar e loc de altceva.

am găsit tunelul de sticlă;

văd numai pânze, păianjeni

lilieci și rozătoare;

și umbre de lumină răzbat

din celălalt capăt al tunelului;

oricât de mult luna s-ar împotrivi

nu mai fug de insecurității;

nici când bucata murdară de sticlă

m-a tăiat în palmă

și sângele-mi a țâjnit ca izvoarele de altădată;

tu, dacă mă auzi,

să știii că nu mă opresc

până nu dau iar de mine.