Balade și alte nimicuri

Balada nebunului

iar cerul scrâjnind din nori,

se aplecă deasupra lor,

cu o furie oarbă ce făcu iarba

de pe solul uscățiv

să se cutremure.

Cerul sperie până și apele

ce se ridicară deasupra-mi

ca furtunile

roindu-și trupul inexistent

peste casele și prăvăliile oamenilor.

Crivățul nopții se lăsă așteptat

dar veni aproape la fel de repede

precum furtuna.

Iar odată cu ea,

orașul rămăsese gol și pustiu;

acoperind urmele, străzile și cvartelele

de bolovani greoi, cărămizi

și lemne de foc

sub care zăceau prinse

mormintele oamenilor.

într-un colț zăcea de abia

sicriul larg deschis

și musafirul lângă.

părea că încearcă să fugă

de griji, regrete și gânduri;

târându-se prin apa

diavolului cu gust

de sânge.

un glas desimulat

ce se auzi de sub

paleta de coroane

noroioase

strigă în cercetarea

chipului familiar

cu valențe de înger.

strigă cât îl ținu rănunchi

obosiți de după luptă;

și plămini întoxicați

de fumul ce sămăna

ca o ceață deasă

neagră și stacojie

ca un coșmar

ce prinde viață;

și-și mișcă

nenumăratele

brațe pentru a strivi

inima și bătăiile ei

iregulare, lipsite

de ritm, rimă

și muzicalitate;

de parcă ar sughița

și-ar rămâne

un gol în creier;