Shikabane

" O voi ucide!"

Ochii lui erau fixați pe lichidul roșiatic ce tremura ușor în pocalul aurit. Masa părea că vibrează odată cu apăsarea pe care o simțea în suflet, că întreaga încăpere se clatină sub cuvintele pe care membrii familiei sale le rosteau. Își dorea să viseze, să fie un coșmar din care să se poată trezi sau să dispară în lumea pe care o visa noapte de noapte. Orice...orice care să spulbere realitatea. Un strop roșiatic se izbește de albul sidefat al feței de masă, iar atunci a simțit cum vorbele stelei îi străpung cu adevărat inima.

După lupte grele cu propriile gânduri, se hotărâse că Daisy vă trăi, că ea va trebui sa se bucure de darul vieții, chiar de el își va curma zilele pentru a o salva. Însă, era trădat! Mult prea iubita lui surioară îl trăda! Înverșunarea cu care se împotrivea căsătoriei se stinsese din ochii și glasul ei, ba, chiar se supunea docilă planurilor pe care regele și regina le împărtășeau la cină.

"Mi-ar plăcea, scumpa mea, ca la uniunea destinelor voastre să vă etalați puterile în fața poporului, pentru a vedea întreaga Meraya ce conducători puternici vor lua cârmele țării!", a spus regina pe un ton calm, călduros, asemenea unei mame bucuroase, în timp ce regele doar a încuviințat cu o mișcare ușoară a capului.

"Putem descătușa monștrii ce zac în cele mai adânci temnițele ale castelului. Lucas cu siguranță îi va nimici!" Daisy a zâmbit. Un zâmbet real, care-i provoca greață și-i făcea sângele să clocotească.

Cum putea să renunțe așa de ușor la libertatea lor? Cum putea să fie de acord cu o asemenea tradiție stupidă? Cum putea să treacă peste sentimentele lui? Se vedea încântarea pe chipul ei, bucuria încurajării unei asemenea tradiții grotești, pe care ambii trebuiau să o urască! Daisy îl trădase! Îl trădase!

Mânia îl învăluia că o a doua piele, iar totul în jurul lui tremura sub valul de energie negativă. Pocalul aurit, pe care se concentrase atâta timp, plesnește împrăștiind vinul pe podeaua din marmură.

"Mai bine mor, decât să mă căsătoresc cu tine!" a strigat nervos, lovind cu pumnul masa care s-a prăbușit sub impactul puterii sale. Lucas a pocnit din degete și coasa lui a apărut în aer. Apucând mânerul acesteia a părăsit sala de mese a familiei regale.

Era hotărât să găsească mormântul primului om care a chemat steaua blestemată în Meraya. Era hotărât s-o ucidă pe Daisy, deoarece aceasta nu mai era de partea lui. Ura să fie trădat, la fel de mult cum ura lumea în care se născuse. Îl durea sufletul sa știe că singurul lui sprijin îl părăsise, că îi călcase în picioare dorința și se alăturase celor pe care, nu cu mult timp in urmă, îi considerau dușmani. Lacrimile îi șiroiau fierbinți pe obrajii îmbujorați de furie. Lucas nu obișnuia să plângă, dar era atât de frustrat încât emoțiile îl năpădiseră. Era vulnerabil, nu era atât de puternic emoțional încât să gândească la rece situația, se simțea că un copil abandonat. Abandonat de sora lui, de cea care îi fusese alături încă de la naștere, de cea cu care împărtășea atât bucuriile cât și necazurile. Daisy era jumătatea lui, sora geamănă care îl completa.

Se simțea neputincios în fața destinului pe care alții îl hotărau pentru el. Voia să se împotrivească, dar legea sarhienilor era absolută, iar familia regală îl împungea de la spate s-o respecte cu sfințenie. Lucas voia să cunoască posesoarea acelor ochi azuri pe care îi visa mereu. Era dispus să renunțe la tron, la puterile sale, la tot pentru a fi liber, pentru a putea iubi.

Pierdut în gânduri, a tresărit speriat la atingerea calda pe care a simțit-o pe umăr. Și-a întors chipul brăzdat de lacrimi pentru a vedea chipul frumos al bunicii sale. Lucas îi semăna, era copia masculină a bunicii sale. Pe când toată familia regală avea părul precum penele corbului și ochii de jad, doar el și bunica lui avea capul auriu și ochii roșii sângeroși. A înghițit în sec și cuprins de un nou val de furie s-a smucit de sub brațul bunicii sale și și-a rostit printre lacrimi durerea ce-l apasă:

"M-a trădat, bunico! Vrea să mă condamne! Să-mi distrugă sufletul! Nu mă pot căsători cu Daisy! Ne curge același sânge prin vene, iubirea noastră e una frățească. Inima mea, bunico, e departe, nu o vrea pe ea!" Lucas a oftat. Și-a lăsat capul pe spate, privind tavanul înalt de piatră al culoarului. Simțeam că se sufocă în propriile gânduri. Voia să fie liber, dar simplul fapt că se află în palatul familie regale îl făcea un prizonier al sorții.

Bunica sa i-a atins ușor umărul, într-un gest jalnic de încurajarea. Lucas a privit degetele lungi și subțirele, îmbrăcate în inele de aur cu pietre prețioase. Un junghi i-a străpuns tâmplele și gândul că regina mamă este de parte inamicilor săi i-a adus un gust amar.

"Biet copil, în sufletul tău s-a înrădăcinat sămânța râului. Uită de năluci, de zei și forțe cu mult peste puterile noastre, căci nici alaturi de ele nu vei găsi fericirea! Lasă timpul să șteargă ce este menit uitării..." glasul bunici sale era unul compătimitori, cald.

Zbuciumul sufletesc al tânărului, transformase sfatul binevoitor într-o condamnare la nefericire. Lucas simțea că toții sunt împotriva fericiri lui, a libertății și a dorințelor sale. Iar cuvintele stelele răsunau din ce în ce mai puternic. Cuprins de un nou val de furie, băiatul și-a rostit hotărât planul înainte de a se lăsa înghițit de fumul negricios care se forma în jurul său:

"O voi ucide, îi voi ucide pe toți cei care îmi amenință libertatea! Iar ea va fi prima! "