Jocurile Zeilor - Capitolul 2, Nebunul (+18) [FRAGMENTE]

Fragment 1

(...)

Îmi iau cafeaua adusă între timp de secretară și mă duc spre sala de conferință. Mai am de așteptat cel puțin o jumătate de oră, dacă îmi amintesc corect ora la care au spus fetele că el ajunge de obicei, așa că profit de singurătate și de liniștea încăperii mari și îmi las capul pe spătarul înalt al unui scaun, pe care îl las foarte mult pe spate. Cu ochii închiși, mă bucur de mirosul de cafea care îmi inundă nările. Serenitatea din jur mă învăluie ca o pătură moale și, pentru o clipă, sunt cuprinsă de somnul mult dorit și ațipesc.

Iubitul meu soare, Ra, mă mângâie din nou pe obraz cu razele lui calde, așa că deschid ochii încet și realizez că lângă mine, sprijinindu-se cu o mână de cotiera din dreapta a scaunului meu și cu cealaltă de masă, Cassian mă privește fix, având o cută încruntată pe frunte.

Mă așteptam să fiu prinsă, dar chiar nu îmi pasă dacă a fost el sau era altcineva.

— Se doarme bine în scaunele astea? mă întreabă cu răceală.

— A fost prima condiție când le-am ales, răspund cu calm. Ia un loc lângă mine să încerci.

— Nu, mulțumesc, sunt bine aici, răspunde, fără să își schimbe poziția care, din nou, îi oferă superioritate... fizică.

Eu întinsă pe scaun, iar el oarecum aplecat deasupra mea. Mă face să mă simt puțin dominată de corpul lui, așa că, ridicându-mă cu agilitatea unei pisici, dar și grația acestei feline, ajung să fiu față în față cu el. Fețele noastre sunt foarte apropiate, însă nu face niciun pas înapoi, iar chipul continuă să îi fie împietrit, chiar dacă respirația lui caldă cade pe buzele mele. Își ascunde atât de bine gândurile, emoțiile, încât mă face să mă îndoiesc de concluzia mea și să cred că el chiar nu simte nimic.

— Când o să renunți la fața de poker în prezența mea? îl întreb direct, aproape în șoaptă.

— Nu știu la ce te referi, răspunde la fel de încet.

— Ba știi.

— Joci la cacialma acum, în speranța că eu o să mă dau de gol cu ceva și o să îți confirm teoria, însă nu se va întâmpla astfel, pentru că ăsta sunt eu, așa cum mă vezi și cum ai citit.

— În cazul ăsta, domnule Thompson, nu îmi rămâne decât să cred că nici măcar tu nu te cunoști atât de bine pe cât crezi.

În ciuda micilor mele îndoieli, continui să cred că instinctul meu nu dă greș nici de data asta.

— Adică tu mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu însumi? întreabă cu un strop de sarcasm în glas după felul în care pune întrebarea.

— Eu nu te cunosc, dar spun doar ce știu.

— Și dacă te înșeli?

— Nu ar fi o premieră, recunosc zâmbind calm.

— Ar fi o dezamăgire?

— Deloc, mărturisesc. Oricum ai fi, ești o persoană interesantă.

— Te simți atrasă de mine?

Întrebarea asta, recunosc, reușește să mă ia prin surprindere.

— Nu m-am gândit la asta, răspund intrigată. Nu cred totuși că este cazul să catalogăm interesul meu față de persoana ta ca fiind pasiunea unei femei pe cale să se îndrăgostească.

— Însă nu este exclus să se întâmple, răspunde arogant și, de data asta, ridică sceptic o sprânceană.

Stau câteva secunde în tăcere, încercând să îmi imaginez acest scenariu. Iau mimica de om gânditor, pentru a da o notă puțin mai relaxantă discuției, însă, în clipa următoare, el se apropie cu chipul mai aproape de al meu, oprindu-se la doar câțiva centimetri.

— Domnișoară Roberts, îmi șoptește puțin amenințător, privindu-mă fix în ochi, nu vă antrenați într-un joc atât de periculos, pentru că numai dumneavoastră veți avea de suferit.

— Și, dacă îți spun că în jocul ăsta cel mai mult vei avea tu de suferit, vei deveni interesat?

— Așa cum am spus și ieri, puțină durere nu îmi displace, atât timp cât adevărata suferință o suportă cealaltă parte.

Și, spunând asta, pe chipul lui cu ten perfect apare un zâmbet periculos și provocator, de parcă tocmai a avut o revelație satisfăcătoare.

— Să înțeleg că episodul de ieri poate fi considerat ca un preview la ce ar putea să fie?

— Nu lua jocul prea în serios, domnule Thompson, zic în timp ce tonul îmi devine serios. Dacă am juca pe bune, unul dintre noi ar ajunge mort până la sfârșit.

Înțelege cuvintele mele și zâmbetul i se transformă într-unul cuprins de o ușoară dezamăgire.

— Însă călătoria ar putea fi cu adevărat interesantă.

Se îndepărtează încet, făcând un pas în spate și lăsând între noi doar un suav miros de mentă amestecat cu tutun.

                                                                   next -»

*******