Destinul Adrasteei

Padurea BlackCloud

Drumul pana la BlackCloud era mai lung decat banuise si parea o eternitate atunci cand patru pitici se ceartau si se contraziceau incontinuu. Nu putine au fost momentele cand Adra a crezut ca va face cale intoarsa, dar era un om de cuvant si le promisese ca ii va ajuta sa fure din aurul goblinilor, desi nu avea nici o idee cum va face asta si sa scape cu viata.

Gandurile i-au fost intrerupte de privelistea ce ii se afisa inainte, padurea din BlackCloud. Nu mai vazuse asa ceva niciodata. Copacii de o imensitate greu de imaginat isi intindeau crengile dincolo de vazduh, iarba parea arsa, nu se zareau flori, iar in padure nu se zarea urma de viata. O ceata care dansa printre ramuri, invaluia padurea si facea ca totul sa fie si mai misterios.

- Am ajuns, susura Martha, inghitind cu greu nodul ce ii se pusese in gat. Pare mai infricosatoare ca in povesti.

-Poate ar fi mai bine sa ne intoarcem, se auzi pierdut glasul Berthei.

-Hmda, sa ne intoarcem. Noi am fost cei aproape tarati pana aici si duduia vrea sa ne intoarcem. Nici gand, am venit pana aici si eu fara aurul ala blestemat nu ma intorc, zise hotarat Bernard.

-Daca ne mai intoarcem. Nu am auzit nici o poveste in care cineva s-a intors dupa o aventura in aceasta padure. Glasul Adrasteei se auzi ca un tunet in linistea noptii. Daca mai pierdem vremea aici cu palavrageala voastra, o sa se intunece. Haideti sa gasim un loc unde sa facem tabara.

Noaptea isi asternu valul greu si neguros peste padure, flacara focului pe care cei cinci drumeti il facuse, deabia zarindu-se. Caii erau legati aproape, preventia fiind bine venita atunci cand te afli intr-un loc cum era padurea din BlackCloud. Ochii Adrei scrutau padurea, ceva ii spunea ca noaptea nu va fi una linistita.

-Voi sta eu de veghe in aceasta noapte. Voi dormiti, incercati sa prindeti cateva ore de somn, o sa aveti nevoie.

- Poate ar fi bine ca noi, barbatii sa facem de veghe primii, isi indrepta spatele micul Bernard. Poate suntem nu foarte inalti, dar suntem viteji si curajul nostru este cunoscut in intreaga lume.

Bernard era un pitic cu un curaj des intalnit in randul acestor mici creaturi. Crescuse impreuna cu Steve, intr-un mic satuc din regiunea Alfaim, undeva nu departe de tinutul elfilor. Parintii il invatase tot ce stia, chiar si manuirea sabiei. O cunoscuse pe Martha si pe sora acesteia Bertha in urma cu trei ani, cand le salvase viata acestora, dintr-o capcana de troll de pestera. De atunci intre cei patru se formase o legatura familiala greu de rupt.

- Nu aveam nici o urma de indoiala ca sunteti curajosi, dar prefer ca prima tura de veghe sa o fac eu. Tonul pe care Adrasteia il folosea cand dorea sa incheie o discutie in favoarea ei, nu lasa cale de intors.

Ceata densa patrundea in oase si in minte. Umbrele pe care crengile copacilor le faceau la fiecare adiere de vant te facea sa tresari si sa vezi fantasme de jur imprejur. Adrasteia nu era un om normal. Darurile cu care fusese inzestrata, nestiute de ea, nedescoperite inca, dar care isi faceau simtita prezenta mereu cand aceasta avea nevoie, ii aratau ca ceva salasluieste in aceea padure si ii priveste necontenit.

Sangele de vrajitoare, ii trezea simturi pe care nu si-i le putea explica. Dadea vina pe vanatorul din ea, caci asa se antrenase toata viata.

Damon era agitat. Fornaia des si batea usor din picior, avertizandu-si stapana ca ceva ciudat se va intampla. Din linistea padurii, ceata densa fu strabatuta de un urlet nefiresc. Adra isi ascuti simturile si ii trezi pe calatorii ei de drum. Retrase sabia incet din teaca , facu cativa pasi inspre unul din copacii din apropierea taberei si se facu nevazuta in ceata. Era un vanator iscusit, tatal ei o antrenase stiind ca asta o va ajuta, chiar daca ea nu stia tot adevarul despre originile ei.

-Si acum ce facem? Suspina Bertha, care era speriata. Se retrase langa baza copacului, unde pana acum cateva momente dormea si tremura cu un pumnal strans in mana micuta.

-Acum ne pregatim pentru orice, zise hotarat Bernard. Steve, ia sabia si pregateste-te. Te voi ajuta sa te urci pe creanga groasa de deasupra noastra. La semnalul meu, stii ce ai de facut.

Micul Steve incuviinta scurt din cap si din doua miscari, ajutat de prietenul lui de nadejde, s-a urcat pe creanga copacului de deasupra taberei. Martha, desi speriata, isi stranse puternic pumnalul tip sabie pe care il avea in mana si se aseza langa Bertha, atingand-o usor pe umar, ca un semn de incurajare tacit.

Nu trecura mult timp, ca din departare se auzi un urlet, urmat de altele, parca intr-o sincronizare bine pusa la punct. Calul Adrei batea din picioare agitat, incercand sa rupa sfoara ce il tinea legat.

De undeva din negura padurii, sunetul pe care il scotea taisului sabiei Adrasteiei rasuna zgariind timpanul si producand spaima printre piticii care o insoteau. Maraituri puternice, sunet de sabie si liniste. O liniste care te inspaimanta mai rau ca zgomotele dinaintea ei.

Urletele se auzeau din ce in ce mai departe. Ca o naluca Adrasteia se intoarse la tovarasii ei.

O parte din tunica maro, cu incrustatii de piele, era sfasiata, urme de sange se vedeau de jur imprejur. Fata fetei era alba de parca vazuse o stafie. Se aseza langa foc fara a scoate niciun sunet, incercand sa inteleaga ce tocmai se intamplase.

Cu cateva momente inainte:

Varcolacii o inconjurase. Vanau cerbi, care in fuga lor disperata au intrat in padurea BlackCloud, lupii urmarindu-i. Dar mirosul piticilor si al fetei i-au facut sa se opreasca din urmarirea lor. Urletul ce a urmat a zguduit padurea si i-a facut pe toti sa se regrupeze catre tabara celor cinci drumeti.

Dar din noapte ca o naluca, o fiinta ce parea magica le aparu in cale. Acestia o inconjura, incercand ca intr-un dans sa o dezarmeze. Insa era zadarnic, aceasta lupta ca o fantasma, se misca cu viclenie si tenacitate. Filip, lupul alpha, o ataca miseleste prin spate, sarind pe ea. Se stie ca varcolacii sunt lupi neobisnuiti de mari, avand de trei ori marimea fetei pe care o tintuia cu ghearele la pamant. Cu o miscare rapida o rani in partea stanga, rupandu-i tunica, sangele tasnind si muradarind totul in jur. Insa ce a urmat nu va fi uitat rapid de niciunul din participantii la lupta. Rana fetei incepu sa stralucesca ca o piatra pretioasa, lumina alba, puternica, facandu-l pe varcolac sa se retraga speriat.

·Ce naiba e asta? Isi zice in gand, gand ce parea a fi comun pentru toti cei adunati acolo.

·E o ....o Doamne, e vrajitoare. Asta e vrajitorie, nu poate fi altceva. Filip, trebuie sa plecam....ACUM. Varcolacii comunicau mental, cand aveau forma lupului.

·Imposibil. Doar o vrajitoare alba ar avea asa o putere, iar ele stim...stiam ca nu mai exista. Sa plecam. Urletul de retragere rasuna iar in padure si intr-o clipita, se facura nevazuti.

Adrasteia ramase singura in mijlocul padurii. Socata, plina de confuzie si intrebari, privi locul unde trebuia sa fie o rana grava sangeranda, care acum arata ca si cum nimic nu se intamplase.

Dragilor, am revenit cu un scurt capitol din cartea mea preferata. Am reinceput sa scriu dupa o pauza de cativa ani.  Am postat ceva scurt pentru a anunta revenirea mea. Sper sa va placa. Spor la citit si nu uitati ca pararea voastra conteaza enorm. :)