Nebun după tine

Coșmarul

- Mihai!
- Flavia! Unde ești?
  Mă întorc spre mașină și o văd plină de sânge, pe scaun.
- Ajută-mă, Mihai! Te rog!
- Nu te mișca, chem ajutoare.
- Mihai, nu mă lăsa aici.
- Rezistă, Flavia! Rezistă!
  Deschid portiera și încerc să o scot, dar e blocată și nu vreau să îi fac mai mult rău. Mă uit în ochii ei și îmi vine să înnebunesc de groază. Nu o pot scoate, nu o pot ajuta.
- Scoate-mă de aici.
- Încerc!
- Ajută-mă, Mihai!

  Mă trezesc dintr-o dată speriat și transpirat. A fost doar un coșmar, același pe care îl am de o lună de zile încoace. Flavia îmi cere ajutorul, iar eu nu pot să fac nimic, decât să o privesc. Nici nu știu când am adormit. Îmi sună telefonul. Văd că e ora 06:00 dimineața. E mama ei.
- Flavia s-a trezit, îmi spune dintr-o suflare.
- Ce?
- Acum 2 minute m-au sunat de la spital și mi-au spus că a întrebat de tine.
- Nu pot să cred! Plec îndată spre ea. Vin să vă iau?
- Mergi liniștit. Venim și noi cât de repede putem.
- Bine, ne vedem acolo! La revedere!
- La revedere!

  Închid telefonul entuziasmat și mă duc repede la duș. Îmi iau o cămașă și primii blugi pe care îi găsesc și plec spre spital.
  Ajung la ușa salonului destul de emoționat. Trag aer în piept, ciocănesc ușor și apăs pe clanță. Intru încet și îi văd ochii. Ochii aceia verzi de care îmi era dor. Se află înăuntru și o asistentă.
- Bună, îmi spune ea timid.
- Buna dimineața! Spun tare, ca să mă audă amândouă. Mă apropii de ea și îi cuprind, emoționat, mâna. Cum te simți?
- Bine... puțin slăbită, îmi spune puțin dezorientată.
- A mâncat tot ce i-am adus la micul dejun și tocmai i-am schimbat și pansamentul, imi dă raportul asistenta. Vă las singuri acum. Aveți grijă să se hidrateze, vă rog!
- Sigur!
- Și încă ceva, să nu o țineți prea mult de vorbă. Încă mai are nevoie de odihnă, apoi iese din salon.
    Mă intorc spre ea și o mai privesc o clipă.
- Cred că arăt îngrozitor, îmi spune la un moment dat și își acopera fața cu mâinile.
- Nici vorbă!
Îi trag mâinile înapoi și i le sărut.
- Ți-am spus că ești cea mai frumoasă femeie din lume!
- Da, așa cu capul badajat și cu vânătăi. Mincinosule!
- Când te-am mințit? Pot să te sărut? Pot să te țin în brațe?
- Da.
  Îi cuprind fața în palme și o sărut pe frunte, pe obraji și, în final, pe buze. O țin câteva secunde bune în brațele mele. Doamne cât îmi era dor să fac asta.
- Ai dureri?
- Mă doare puțin spatele și umărul drept, dar sunt în regulă. Mă simt obosită încă. Ce s-a întâmplat?
- Am avut un accident de mașină. Tu ai fost rănită mai tare, dar... hai să discutăm despre asta când îți mai revii puțin. Vrei un pahar de apă?
- Te rog!
  Nu trece mult timp și apar și părinții ei.
- Bună, mamă! Bună, tată!
- Bună, scumpa noastră! Ești bine? întreabă tatăl ei.
- Da. Încă sunt puțin confuză, dar sunt bine. Voi?
- Suntem extrem de fericiți că ești bine, în sfârșit, răspunde tatăl ei.
- De cât timp sunt aici?
- De o lună. De o lună facem cu rândul aici și așteptăm să te trezești, spune mama ei.
- Îmi pare rău că v-am îngrijorat atât.
- Nici vorbă! Tu nu ai nicio vină, scumpa tatei și îmi aruncă o privire plină de supărare în același timp. Ești copilul nostru drag și scump, știi doar.
- Si dosarele mele?
- S-a ocupat Cristi de tot, stai liniștită, intervin eu. Ies puțin afară ca să le anunț și pe fete că ești bine. Și ele au fost destul de îngrijorate.
  Am plecat după jumătate de oră că să o lăsăm să se odinească. Am convenit cu mama ei să îi aducă ce mai are nevoie pe dupamiază și am profitat de timpul rămas ca să merg la firmă. Pe drum i-am anunțat și pe mama și pe Cristi de starea Flaviei. Sunt atât de fericit că s-a trezit, dar totodată mă simt atât de vinovat pentru ce i s-a întamplat încât nu știu cum o să îi spun adevărul despre accident.

                                  ***
    Mai pe seară m-am dus din nou la ea, nerăbdător să o întânesc.
- Bună, iubito! Am văzut trandafirul ăsta și am zis că trebuie să ți-l aduc.
- Hei! Este frumos, mulțumesc!
  Îl pun intr-o vază și mă așez lângă ea.
- Cum a fost ziua ta? mă întreabă în timp ce îmi prinde mâna într-a ei.
- Bine, am trecut pe la firmă ca să văd cum merge treabă. Și e totul în regulă. La tine cum a fost?
- Cum se putea mai plictisitor: am dormit aproape tot timpul. Au fost ai mei mai devreme pe aici.
- Mâine vor veni și Elisa și Maria la tine.
- Abia aștept să le văd!
- Mai ai nevoie de ceva? Vrei sa îți aduc tableta de acasă? Sau cărți? Orice dorești...
- Da, ca să nu mă plictisesc prea tare aici. Și poți să îmi aduci gentuța mea cu cosmetice? Este pe măsuța de machiaj. Mi-a adus mama câte ceva, dar am nevoie de lucrurile mele...
- Sigur! Trec mâine, în prima parte a zilei cu ele.
- Și... îmi este o poftă nebună de ciocolată. Crezi că poți să îmi strecori una, în secret?
- Cred că am să pot, îi răspund amuzat. Cu alune?
- Cu alune, bineînțeles!
  Intră și asistenta.
- Bună seara! Trebuie să vă administrez calmantul ca să puteți dormi liniștită, da?
- Sigur.
- Atunci te las, vin mâine și stau mai mult.
- Bine, Mihai. Te aștept.
  Mă aplec spre ea, o sărut și îi șoptesc un "te iubesc" din toată inima. Îmi răspunde la rândul ei și plec. Bineînțeles că nu am putut să îi spun nimic despre ce s-a întamplat. E încă prea slăbită, dar voi încerca mine să discut cu ea. Nu vreau să afle de la altcineva. Eu sunt cel responsabil de tot, eu trebuie să îi spun tot adevărul.