Tentația războiului, Regina neagră, Cartea a IIa

Capitolul I

Capitolul 1

Pensula pe pânza albă îmi era cel mai familiar sunet. Aceasta trasa în diferite culori, forme pe care doar sufletul meu putea să le înțeleagă. De pe suportul de lemn picurau câteva fire de vopsea colorată, pe ziarul proaspăt așezat pe parchet. Degetele picioarelor mele erau pline de vopsea în diferite nuanțe, ce se uscaseră rapid din cauza căldurii de la mansardă.

Mansarda rămăsese mereu locul meu preferat, așa că o amenajasem mai mult și o făcusem micul meu atelier de pictat, deși eram conștientă că, la un moment dat, va trebui să îmi închiriez un spațiu mai mare. Doar că, pentru moment, mansarda era tot ceea ce eu aveam nevoie. Mă incomoda, intradevăr, căldura sufocantă care se crea acolo, în lunile de vară. Iar acum, în luna Iunie deja începeam să suport cu greu nădușeala. Câteva picături de sudoare mi s-au scurs de pe frunte, pe care le-am sters neglijent cu încheietura mâinii. Îmi plăcea însă mirosul de lemn umed, care îmi gâdila simțurile în fiecare zi, liniștea acompaniată de ciripitul păsărilor și lumina de la fiecare apus de soare, care îmi umplea încăperea într-o vesnică atmosferă feerică.

Era locul meu preferat, dintotdeauna. Nu puteam vreodată să renunț la mansardă, mai ales că aici aveam cele mai frumoase amintiri din viața mea. Era locul încărcat cu prea multă emoție, așa încât fiecare act artistic devenea tot mai ușor de realizat.

O adiere de vânt mi-a fluturat ușor perdeaua de mătase din fața ferestrei. Am lăsat pensula să cadă la picioarele mele și m-am îndepărtat de pictura care striga după mine, că trebuie finalizată până la sfârșitul acestei săptămâni. M-am apropiat de fereastră și am lăsat adierea vântului să îmi răvășească cele două șuvițe ce îmi căzuseră din coada prinsă neglijent la spate. Acea răcoare îmi făcea atât de bine. Era genul acela de adiere de care aveam nevoie să îmi astâmpere năduful ce pusese stăpânire pe sufletul meu. Mi-am așezat palmele pe pervarz și am privit în zare. Un oraș în curs de reconstrucție, o metropolă care avea atăt de multă nevoie de ajutor pentru a putea fi din nou un oraș vesel. Era o capitală arsă de război, ce se zbătea să înverzească de la o zi la alta, doar că arsurile erau prea adânci pentru a putea înverzi curând.

Războiul se terminase de mult. Trecuseră mai bine de doi ani de când nu s-a mai auzit nici măcar un foc de armă și de când noi, cei care am supraviețuit, am început să ne reluam viața, cu speranță. Am crezut mereu, cu tărie, că era șansa tuturor de a renaște, de a ne defini viața așa cum nu am făcut-o înainte, de a o lua de la capăt cu mai mult curaj. Blocurile gri, arse de multe făcari, începeau acum să aibă fațade noi. Parcurile erau reamenajate, cu flori si copaci replantați. Acel oraș era imaginea speranței, imaginea noastră a celor care ne-am oferit o nouă șansă dea locui în el.

La radio, se auzea în surdină un post cu muzică veche, care îmi ungea creativitatea în cele mai ascunse unghiuri. O melodie, cu sunete acustice a început și m-a facut să tresat. Am simțit cum pielea mi s-a ridicat ușor, trezind în mine amintiri pe care in fiecare zi le declar arse, dar care niciodată nu ard. Am închis ochii și mi-am închipuit o chitară ciupită de fiecare coardă a sa, de câteva degete lungi si subțiri, degete pricepute și talentate. Mi-am îmaginat acel instrument în toată splendoarea sa și am știut. Trebuia să o pictez. Trebuia să o conturez pe o altă pânză, în ciuda faptului că trebuia să mai termin încă un tablou.

De multe ori îmi uram creativitatea. Aveam prea multe imagini în minte și voiam să le conturez pe fiecare în parte. Nu prea îmi rămânea timp să mănânc sau să dorm și pentru asta mă dojenea de fiecare dată mama. Știa că am mult de lucru, dar ținea cu tărie în a avea grijă de mine, căci îi lăsasem acest task ei, pentru că eu nu mai aveam timp să mă ocup și de el. Ultima dată când mă cântărisem, aveam 48 de kilograme și îmi amintesc că deși eu eram indiferntă, cu ceea ce îmi arata acel aparat, mama s-a speriat îngrozitor și a încercat să îmi facă un program strict de mese. Doar că niciodată nu le-am respectat. O puneam să îmi aducă mâncarea la mansardă și de cele mai multe ori, farfuria rămânea neatinsă. Furam câteva ore de somn noaptea și poate câteva ziua, atunci când corpul meu devenea prea epuizat pentru a mai rezista.