Tentația războiului, Regina neagră, Cartea a IIa

Capitolul 3

Capitolul 3

Mereu am fost un mic haos. Întotdeauna mi-am pierdut capul între picturile mele, însă nu am fost dezordonată de la începuturi. Îmi amintesc de vremurile când lucram în barul lui Albert. Adoram să văd totul strălucind și așezat într-o anumită ordine și, deși eram un mic dezastru atunci când pictam, reușeam să îmi găsesc echilibrul. Timpul m-a facut să devin dezordonată, dezorganizată și un dezastru în adevăratul sens al cuvântului. În multe momente nu mă mai regăseam pe mine, cea care am fost cândva. Cea de dinainte ca macazul vieții să se shimbe, cea cu inima ˙întreagă și cu mintea limpede, cea deloc vicioasă.
Furtunile din viața mea m-au făcut să mă simt dezorientată. Am încercat căi ce păreau simple, dar am realizat că, în capătul lor nu era nimic. Mai degrabă, o fundătură pe care trebuia să o escaladez, pentru că înapoi nu mai era cale de întoarcere.
Priveam uimită în jurul meu, la toate lucrările mele, care erau așezate fiecare la locul său, gata de expoziție. Sosise, în sfârșit, ziua cea mare, ziua expoziției mele, ziua în care visul meu cel mare devenea realitate. Totul era conform planului și orarului. Eram gata îmbrăcată în costumul ales de Alina și așteptam să dau startul unui nou traseu al carierei mele. Deși eram epuzată, știam că meritase. Au fost vremuri în care nu dormeam, pentru că între job și facultate nu îmi rămănea timp să fac și ceea ce iubeam. Apoi au venit vremuri și mai grele , când trebuia să mă forțez pentru a mă ridica din pat spre pânze. Dar m-am folosit de durere și am creat cele mai frumoase tablouri, iar acum aveam mărețul rezultat.
Am luat din lacrimi amarul și l-am prefăcut în culoare, am luat din inimă suspinul și i-am dat contur. Am creat din tot ceea ce viața mi-a oferit, iar acea expoziție avea să arate că reușisem.
—Ești pregătită să îi lași pe toți cu gurile întredeschise?am auzit vocea suavă a Alinei apropiindu-se de mine.
Sclipea. Era atât de frumoasă, încât mi-a părut rău că nu o puteam prezenta pe ea, drept o operă de artă.
—Sper, am răspuns zâmbind pentru a nu trăda starea de agitație care mă stăpânea.
Încercasem toată săptămâna să mă pun pe picioare, dar reîntâlnireaa cu Robert a fost cutremurul care a fisurat puținul rămas în mine. Îmi amintesc că, atunci când am ajuns acasă, de la întâlnire, am trecut precum un vârtej pe lângă mama și prietena mea, care mă așteptau în grădină. Mă încuiasem în mansardă. Eram prea copleșită și prea șocată de ceea ce viața îmi pusese în cale, mai ales atunci când nu mă așteptam.
De fapt, viața mea a fost așa de la început. Atunci când nu m-am așteptat Robert a apărut în viața mea și tot pe neașteptate, mi-a întrat în suflet. Fără să îmi dau seama, viața mea s-a schimbat și fiecare pas pe care l-am făcut după aceea, m-a purtat și mai departe de punctul inițial.
Prietena mea, Alina, s-a asigurat că am parte de spațiul personal necesar, dar nu m-a lăsat prea mult timp singură. Stăteam ca paralizată pe patul din camera mea, ghemuită pe o parte. Altădată aș fi plâns, doar că de această dată era atât de diferit. Mă simțeam de parcă sufletul îmi era împietrit, parcă nu mai aveam putere și suflu, nici măcar pentru suferință. Eram secată și totuși, în același timp, simțeam cum inima mi se umplea la loc. Până în clipa revederii nu am realizat că golul acela din inima mea încă i se datora lui. Uitasem cât de puternic era dorul pe care i-l purtam. Sau mă obișnuisem cu acea lipsă a sa, încât revederea lui m-a lovit precum o săgeată.
Toată familia mea știut cât de mult l-am iubit și cât de mult m-a afectat plecarea lui. Au încercat să îmi explice că, Robert avea propriul război pe care trebuia să îl poarte. Pe de o parte înțelesesem faptul că voia doar să mă țină departe de acel război, de acele lupte ale sale, doar că din greșeală eu ajunsesem în mijlocul lor. Mă ancorasem de el și mă ținusem strâns până când legătura s-a frânt, iar eu m-am trezit căzând în mijlocul pustietății din inima mea. Nu înțelesesem nici până la momentul actual de ce Robert refuzase ca eu să îi fiu alături. De ce nu mă lăsase să îi alin durerile și rănile vechi? De ce plecase și mă lăsase să îi port un dor interminabil? O iubire neconsumată nu va trece niciodată. Va săpa adânc în suflet, până când acel gol va deveni interminabil. Iar eu cădeam zi de zi, de atâția ani, prin același gol.
În clipa în care i-am povestit Alinei despre întâlnirea din acea zi, îmi amintesc foarte bine chipul ei tumefiat din cauza șocului. Parcă s-a întors în timp pentru câteva clipe, reamintindu-și momentele în care am plâns după el, momentele când eram bolnavă și am zăcut la pat de dorul lui. Toate acestea pentru că Robert îmi fusese un rău necesar, așa cum lipsa lui, dorul pentru el devenise dependență.
Tăcuse și ea câteva minute bune, neștiind ce să îmi spună. Singurele cuvinte pe care le aveam în minte erau doar cele pe care Albert mi le spusese cu mult timp în urmă: "Dacă îți este destinat să îți fie călău, tu nu poți să oprești asta!"
—Trebuie să te ridici și să te pregătești!îmi amintesc că mi-a spus Alina brusc, după minute bune de tăcere. Doar nu o să te pierzi acum, înainte de ziua cea mare. Ai timp suficient să suferu după aceea, iar eu o să am timp să te alin.
O privisem deznădăjduită și cu toate acestea, mă ridicasem din pat. Știam că nu aveam voie să clachez în acele zile. Știam că oricât de mult durea inima în acele momente, trebuia să găsesc puterea interioară de a îmi duce până la capăt treaba. Astfel nu puteam spune că reușisem. Prietena mea mă ajutase să mă ridic, pentru că știa că urma să se dezlănțuie Iadul, iar înainte ca acest lucru să se întâmple, voia să se asigure că lăsam ceva în urmă.
— Hei, zâmbește cu tot sufletul, trăiește marele tău vis! Noi toți suntem lângă tine, m-a trezit Alina din contemplare.
Am privit în jurul meu și mi-am zărit familia care aștepta cu emoție ca evenimentul să înceapă. Mi-aș fi dorit tare mult ca încă o persoană să fie alături de mine, deși nu era cu putință. Din instinct mi-am dus mâna la baza gâtului, acolo unde zăcea de un an de zile, un lănțișor de aur al cărui pandantiv era un inel de cununie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, reamintindu-mi că Robert nu fusese singurul bărbat pe care îl iubisem și pe care îl pierdusem.
Trecuse o perioadă îndelungată în care îl jelisem pe Robert și îmi jelisem neputința. Plângeam privind afară la războiul care se întețea. Fusesem multă vreme captivă acolo , dar cumva trebuia să mă ridic. Trebuia să îmi iau inima plină de durere în dinți și să merg mai departe. Așa că, în zilele pe care le mai petreceam acasă la părinții mei, îi ofeream o șansă în plus bărbatului pe care îmi dorisem să îl iubesc mereu. Deveneam egoistă, deoarece incercam să îl uit pe el concentrându-mă pe altcineva.
Albert fusese sprijinul meu încă de când mă cunoscuse, dar nu am crezut că iubirea lui îsuma mai mult decât iubirea pentru o soră mai mică. Urma să aflu apoi că Albert mă iubise mereu în tihnă. Niciodată nu îmi spusese, pentru că se temea de refuzul meu. Dar în ziua în care a realizat cât de mult sufăr din cauza unui alt bărbat, a lăsat deoparte orice îi spunea conștiința și a venit la mine, lăsându-mi spațiul necesar, făcându-mă să înțeleg în fiecare zi, că mă iubește.
Ii oferisem o șansă la mult timp de la primul său sărut, pentru că îmi doream atât de mult să scap de suferință și m-am ancorat de brațele lui, chiar dacă nu îl iubeam pe măsură. Trăiam vremuri grele și aveam nevoie de cineva care să aibă grijă de mine. După ce am terminat facultatea, împreună cu Alina ne-am mutat în București. M-am lăsat purtată de iluzia unei iubiri pe care nu o împărtășeam până la capăt, dar simțeam atât de mult nevoia să fiu iubită, încât l-am urmat pe Albert în drumul lui.
Albert mă iubise atât de mult și îmi oferise o viață perfectă. Mă simțeam iubită și protejată, așa că acceptasem să mă căsătoresc cu el. Și deși devenisem soția lui, niciodată nu îl uitasm pe Robert. Îl țineam captiv și ascuns adânc în inima mea, știind că aveam să mor cu el pietruficat la mine în piept.
Nu fusesem dreaptă față de Albert, uneori simțeam că doar mă foloseam de el și de iubirea lui, doar pentru a îmi ține inima în picioare. Mă simțeam atât de egoistă, dar îmi spuneam că într-o zi îl voi împărtăși la rândul meu sentimentele, la aceeași intensitate.
Doar că acea zi nu venise niciodată, pentru că, plecat într-una dintre călătoriile lui de afaceri, nu s-a mai întors. Avionul în care se afla, s-a prăbușit într-o zi fatidică de joi, luând cu el toată iubirea și fericirea mea. Chiar dacă nu îi împărtășisem sentimentele până în punctul în care ar fi trebuit, îl iubisem mult pe Albert. Era parte din mine , oricât de ciudat îmi părea. Și am simțit acest lucru în ziua în care l-am pierdut. Mă trezisem într-o zi neagră de joi, văduvă și secată de durere. Îmi plângeam al doilea bărbat mort din viața mea, fusesem distrusă. Albert nu merita să moară, nu merita să piară singur printre rămășițele de metal ale unui avion.
—Sunt sigură că Albert te privește de acolo de sus și este mândru de tine, mi-a spus Alina, apoi m-a tras în îmbrățișarea sa plină de iubire. Aș fi plâns, dar nu era cu putință. Trebuia să îmi înfrunt soarta până la capăt. Alina îmi cunoscuse fiecare trăire în parte. De la momentele în care mă simțeam egoistă, până la clipele în care simțeam că viața se oprise pentru mine. Știa că, deși nu îl iubisem ca pe un șoț, o făcusem sub o altă formă. Iar lipsa lui, singura mea speranță, mă devastase. Păstrasem numele lui, sub formă de respect pentru dragostea pe care mi-o purtase, iar verigheta era nelipsită de la gâtul meu, zi și noapte.
—Știu, i-am răspuns simplu prietenei mele, pe care am strâns-o cu drag de mână.
—Vino, îți voi pregăti o cafea, m-a ademenit aceasta spre ea. O să ai nevoie să fii lucidă în mai puțin de jumătate de oră, a continuat aceasta în timp cee mergea spre expressorul de cafea.
—Un pahar cu tărie nu ai, așa-i?am întrebat-o urmând-o ca hipnotizată.
—Am spus că trebuie să fii lucidă, a râs avertizându-mă.
Sala a început să se umple ușor, ușor de oameni din toate clasele sociale. Acea expoziție nu avea să fie despre cei care aveau să cumpere, ci mai degrabă, era pentru a aduce puțină culoare în aceea lume postbelică, gri, o lume în reconstrucție. Intrarea era gratuită, deși multă lume mă sfătuise să cer taxă, oricât de mică. Era primul eveniment artistic, ce avea loc după război și îmi doream ca tot orașul să se adune. Îmi imaginam venind copii, aduși de părințtii lor, îmi imaginam îndrăgostiți ținându-se de mână, îmi închpuiam bătrâni sprijinindu-se unul de celălalt și zâmbind. Pe toți mi imaginam admirând tablourile mele, ieeșind doar pentru o clipă din fluxul vieții.
Câțiva ospătari serveau șampanie fiecărui adult care ne călca pragul. Se crease o atmosferă atipică acelor vremuri, pe fundal cu muzică clasică, o lume plină de culoare sau așa cum îmi place mie să spun, o lumea pictată cu mai mult alb decât negru. M-am plimbat puțin printre oameni și i-am salutat pe toți cunoscuții care veniseră. Eram încărcată de emoții și pentru prima dată, după mult timp, zâmbeam cu toată inima.
Un sunet cristalin mi-a atras atenția, iar murmurul creat de mulțime a dispărut. În mijlocul sălii, la pupitru, Alina avea să deschidă acea expoziție, atingând cu o linguriță argintată paharul cu vin spumant. Mi-a zâmbit ușor în colțul gurii, apoi și-a concentrat atenția asupra mulțimii.
—În primul rând, aș dori să vă urez "Bine ați venit!", în această zi minunată, și-a început roșcata discursul. În al doilea rând, aș dori să începem cu un ropot de aplauze; suntem aici după multe încercări grele și ne bucură de artă.
Mulțimea de oameni a început să aplaude, sunetul acestora aducând cu ropotele unei ploi de vară. Lumea zâmbea și se bucura, părea că reușisem.
—Ne aflăm cu toții aici, în această zi, pentru a valida arta și frumosul. Doresc să o felicit pe această cale , pe nimeni alta decât organizatoarea acestui eveniment și artista care a creat toate aceste minunății.
A terminat de spus fraza, uitându-se în ochii mei. A ridicat ușor paharul în semn de salut, apoi a continuat să se bucure de atenția oamenilor. Îi plăcea să vorbească în public, pentru că se pricepea de minune să facă acest lucru. Nu de puține ori îi spusesem să se facă psiholog, deoarece se pricepe mai bine la oameni decât la geografie.
—Draga mea, Ava, a început aceasta să vorbească din nou. Ai creat tot ce era mai frumos din gloanțe de armă, din fum și din miros de moarte. Astăzi oferi oamenilor o bucată din tine și din sufletul tău frumos. Știu că nu ai avut cea mai roz viață, dar ți-ai vopsit-o de fiecare dată în culorile preferate. Și dacă nu viața, măcar tăliple, pentru că ai lăsat doar urme perfecte în spatele tău.
Am simțit cu buzele mi se curbează și cum ochii mi se umplu cu lacrimi. Mă emoționase destul de mult discursul ținut de ea, cea care mă cunoaște dincolo de zidurile ridicate în jurul meu, dincolo de greșelile pe care le făcusem, dincolo de haosul care eram zi de zi.
Mulțimea a continuat să aplaude până în clipa în care am urcat și eu pe acel piedestal, lângă prietena mea care m-a îmbrățisat cu putere, ca mai apoi să mă lase pe mine să le vorbesc oamenilor.
Abia în clipa în care am ajuns să privesc în jurul meu, am realizat câte perechi de ochi curioși mă priveau și admirau. Puteam să văd cum sclipea și ultima fărâmă de speranță, pentru că sperau la o nouă viață, una normală, frumoasă, iar arta avea să fie primul pas spre acel portal magic visat de toți.
—Doresc să mulțumesc tuturir pentru că ați venit aici, am început eu să vorbesc, apucând cu mâna micul microfon din fața mea. Războiul ne-a furat tuturor bucăți din suflet, oameni dragi, speranțe și vise. Trecutul este cel mai greu de acceptat, iar pierderile de asemenea. Însă, cu fiecare pierdere, câștigăm un gol, iar cu fiecare gol, câștigăm un nou lăcaș pe care să îl umplem cu lucruri, sentimente și experiențe extraordinare.
Le vorbeam oamenilor de parcă mi-aș fi vorbit mie. Cred că aveam nevoie să spun toate acestea cu voce tare, doar că nu avusesem curajul necesar, până în acea clipă. Și asta pentru că nu știam care gol mă durea mai mult sau care era mai imposibil de umplut. Sau poate că știam, dar mă însăpimânta adevărul.
—Astăzi este despre frumos, despre a admira culorile, pe care să ni le pictăm apoi în suflet. Nu am prea multe cuvinte la mine, din cauza emoțiilor care mă copleșesc. Pot doar să vă invit să admirați și să vă încărcați cu energie pozitivă. Înainte să închei, o să vă anunț că la finalul zilei va avea loc o licitație, unde se vor vinde o parte din tablourile mele, iar banii vor ajunge la un centru unde locuiesc văduve de război împreună cu copiii acestora. Vom cumpăra mâncare și haine, iar fiecare familie va primi o sumă de bani cu ajutorul cărei să își cumpere ceva ce să le bucure inima.
Ropotele de aplauze au inundat din nou încăperea, sunet care mi-a uns inima plină de răni. Am aruncat o privire în ansamblu asupra tuturor, încercând să le mulțumesc cu un zâmbet, dar m-am oprit la singura pereche de ochi care era capabilă să îmi vindece inima frântă și să îmi umple golul acela dureros de întunecat sau să reaprindă acel foc, care în cele din urmă m-ar face scrum.
Culoarea mierii nu a fost niciodată mai frumoasă. Ochii lui calzi, parcă se topeau precum melasa în fața mea. Căldura pe care mi-o transmiteau mă ardea începând cu degetele de la picioare, ajungând până în vârful urechilor. Știam că rămăsesem blocată, iar ropotele de aplauze se auzeau ca un sunet înfundat, ca un fundal tot mai îndepărtat de mine.
El era acolo. Nebunul meu de alb trecut prin multe lupte , care îi înghețaseră inima. Bărbatul care își lăsase amprenta mult prea puternic asupra mea, dar de care nu voiam să îmi amintesc. Toată lumea mea se învârtea în jurul ochilor lui perfecți și mă întrebam, de ce nu reușisem să îl uit niciodată. Ce lupte mai aveam noi de purtat? Ce dueluri? Ce jocuri? Sau , mai degrabă, câte? Și oare, în câte moduri trebuia să mor pentru ca el să înțeleagă că prezența lui îmi era fatală și că absența lui era letală?
Nu știu cât timp am rămas așa privindu-l. Poate câteva minute sau poate câteva secunde. Mă întrebam totuși dacă mai eram conștientă sau dacă murisem din cauza acelor săgeți care îmi străpungeau inima. Avusesem scurta impresie că i-am zărit un zâmbet fugitiv pe chip. Parcă îi vedeam gropițele cum îi adânceau obrajii. Și totuși, în același timp, totul îmi părea o iluzie. Ca o nălucă care îmi bântuia nopțile, iar mai noi zilele.
—Ava, mi-a spus Alina, atingându-mi umărul ușor cu palma. Am tresărit și am privit spre prietena mea care mă privea senină. Ești bine?m-a întrebat apoi.
Am scuturat din cap , în sens afirmativ, apoi mi-am mutat atenția spre palma sa, care se mutase pe încheietura mâinii mele.
—Haide, trebuie să tai pangliga și să îți eliberezi visul din cușca sufletului.
Mi-aș fi eliberat însuși sufletul din acea cușcă și i-aș fi spus să plece departe, fără să privească înapoi. I-aș fi dat drumul să hoinărească în căutarea liniștii pe care o pierdusem de mult. Doar că nu puteam face asta. Trebuia să mă adun și să merg mai departe, chiar dacă pe interior eram în genunchi. Am aruncat o ultimă privire către mulțime, sperând să îl găsesc tot acolo, pentru că puteau fi milioane de oameni în fața mea, eu tot l-aș zări din prima. Doar că el nu mai era acolo; acei ochi dispăruseră ca un miraj, ca și cum nu fuseseră niciodată acolo. Ca un nor de fum purtat de vânt, departe.
Am coborât de pe piedestalul de lemn și m-am îndreptat spre zona unde se aflau tablourile mele. O panglică roșie mă aștepta cuminte să o tai cu foarfeca ce se găsea în mâinile prietenei mele. Am înaintat ca și cum aș fi fost teleghidată, am luat foarfecele și m-am întors către fratele meu care fotografia fiecare moment și privind cu coada ochiului spre panglică, am tăiat-o. Oamenii au început să aplaude iar, ca la un spectacol. Imediat m-am dat câțiva pași înapoi și am lăsat vizitatorii să ajungă la tablourile mele.
Am privit spre ei cum admirau cu dragoste, pentru prima dată după multă vreme spre noi organizatorii, spre promisiunea că va fi bine. Am simțit apoi brusc nevoia să dispar, să mă materializez în ceva dincolo de ființă. Toată durerea mea se transformase în artă, mă consumasem în numele artei și al iubirii. Visul mi se împlinise, iar dacă așa se simțea un artist fericit, ei bine, meritase totul.
M-am întors ușor pe călcâie atunci când zumzetul mulțimii a început să se audă iar și am ieșit să iau o gură de aer și să fumez o țigară. Simțeam nevoia să fac acest gest, pentru a mă destresa măcar câteva clipe.
Afară, adierea unei zile plăcute de Iunie m-a îmbrățișat ușor. Soarele începuse să coboare peste clădirile gri, lăsând în urma lui o dâră aurie. Am scotocit în geantă după pachetul de țigări și după brichetă. Cea din urmă păruse că dispăruse, iar eu scuturam geanta cu ambele mâini, în timp ce țineam țigara cu buzele.
—Vrei un foc?s-a auzit dintr-o dată o voce masculină, de undeva din lateralul meu. Am rămas nemișcată pentru că vocea aceea nu îmi era deloc familiară, deși parcă o știam de undeva.
M-am întors și l-am văzut pe Marius privindu-mă într-un mod neobișnuit. Avea aceeași privire plină de superioritate și aroganță. Era îmbrăcat la costum, iar pe chip avea afișat un zâmbet parșiv. Venise să vadă prezentarea și speram să rămână și la licitație. Cu toate acestea mă înspăimânta gândul că ar putea să fie și Robert cu el. Oare acel miraj întruchipat de el, nu fusese doar în mintea mea? Oare venise să mă vadă? Și dacă da, oare de ce?
—Mulțumesc, am răspuns, iar bărbatul s-a apropiat de mine aprinzându-mi țigara, care încă se afla între buzele mele.
—Felicitări pentru acest moment minunat! Acum sunt și mai convins de faptul că în holul acela mare îmi doresc un perete pictat de tine.
I-am zâmbit politicos, apoi am prins țigara cu degetele, expirând fumul care îmi inundase plămânii. Mi-am întors privirea spre apusul din fața mea și mi-am apropiat din nou țigara de buze, trăgând cu poftă din ea.
—Mă bucur că ai venit. Înseamnă mult pentru mine, să știu că munca mea ajunge la cât mai multe persoane. Nu cred că mă bucuram cu adevărat că Marius era acolo. Făcea parte dintr-o bucată dureroasă a trecutului meu, iar prezența lui nu îmi aducea decât neliniște. Doar că din punct de vedere profesional îmi era benefică prezența lui. Firma sa era una dintre cele mai mari din oraș, iar colaborarea cu el îmi putea aduce multe proiecte.
—Plăcerea a fost de partea mea, mi-a răspuns afișând un zâmbet care îmi întorcea stomacul pe dos.
Atunci când îl priveam pe Marius, nu îmi aminteam decât de noaptea aceea din casa lor, când în loc să fim primiți cu dragoste, am fost alungați ca niște fugari. Am fost criticați și jigniți fără să greșim cu ceva. Acum îl aveam în fața mea pe fiul mijlociu al familiei și probabil mândria Sofiei. Faptul că îl știam pe Robert în preajma lui, mă neliniștea teribil, deși acest lucru mă și bucura, în speranța că astfel putea primi iubirea și căldura de care fusese privat atâția ani.
În timp ce îmi savuram ultimele fumuri din țigară, privind dincolo de clădirile din fața mea, vocea lui mi-a ajuns la urechi, ca un sunet melodios.
—Ava, a spus mai mult ca pe o constatare, ațintindu-și ochii aceia perfecți asupra mea. Mierea din culoarea lor era ca un venin care mă ataca doar privindu-mă.
L-am privit mută, admirându-i fiecare trăsătură, pentru că până acum o făcusem doar în mintea mea. Inima mea se oprise din a mai bate, iar respirația mi se tăiase. El era mărul interzis, iar eu îmi doream să fiu Eva, să mușc cu poftă din el. Doar pentru simplul fapt că mă privea, simțeam că mă îmbolnăvesc iar și iar, de o boală fără leac. El era mai contagios ca orice altă boală și îmi invada fiecare părticică a ființei mele, toate doar cu o privire.
Inima mea urla de durere cu un glas surd și din păcate nu o puteam opri. Am încercat să mă comport normal și să îl pot privi fără să pară că îl priveam ca pe un Soare.

—Robert, i-am rostit numele ca pe un oftat. Mă uitam la el și nu îmi venea să cred că deși arsese în acel război, își păstrase același farmec masculin, farmec care pe mine mă răscolea.
—Felicitări pentru tot!a început el să vorbească arătând cu mâna spre expoziție. Un zâmbet firav și trist i-a apărut fugitiv pe chip, apoi privirea i-a căzut pe lănțișorul aflat la gâtul meu. Instinctiv, am dus mâna la el.
—Mulțumesc, i-am răspuns evitându-i privirea, pentru că ochii îmi fuseseră brusc năvăliți de lacrimi.
Dorul lui mă duruse atât de mult, încât acum privindu-l, îmi reaminteam de fiecare junghi pe care inima mea l-a îndurat. Niciodată nu încetasem în a mă gândi la el, deoarece rămăsesem captivă în acel joc de șah, singură pe acea tablă plină de pătrate goale și străine. Fără nebunul de alb jocul devenea nul, iar regina neagra devenea a nimănui.