Levitând

1

Tânărul își legănă picioarele, închizând ochii și bucurându-se de ușoara adiere a vântului. Deși soarele începuse să coboare iar umbrele deja încercau să înghită orașul, aerul era unul călduț, ce nu-l făcea încă să tremure. Își trecu o mână prin păr, lipindu-l de cap și scăpă un oftat. Privi înainte. Cerul era pictat în zeci de nuanțe, pornea de la un galben puternic, împrăștiindu-se mai apoi într-un portocaliu roșiatic ce mai târziu se învinețea. Ultima culoare era un albastru rece, ce se întuneca din ce în ce mai mult, cu cât se îndepărta de soare. Privind totul pe de-a întregul, mintea îi zbura la un curcubeu. Mereu îi plăcuseră, îi vedea ca pe o simplă pată de culoare în întunecimea unei zi ploioase. Ceva frumos după ceva nu neapărat urât, dar trist. O bucățică de fericire.

Pufăi. Un zâmbet amar își făcu loc pe chipul băiatului. Ah, de ar fi avut și el măcar un curcubeu în viața lui, după atâtea zile ploioase. Măcar o pată de lumină în camera aia atât de neagră. El de ce nu le merită? Curcubeele.

Zâmbi.

Ridică mâna dreaptă și o opri în fața sa, întizând-o drept înainte și privind ultimele raze de lumină printre degete. Era ultimul lui apus de soare la urma urmelor, voia să prindă cât mai mult din el, să-l admire din toate unghiurile.

Se sprijini de bara de metal din spatele său și se ridică în picioare.

Acum vântul bătea mai tare, mai rece. Cămașa albă, mototolită i se lipi de corp iar părul îi zbură pe spate. Privi în jos și pentru un moment, îngheță. Inima începu să-i bată mai repede, de parcă ar fi vrut să iasă, să scape. Asfaltul i se părea atât de departe, se întrebă, oare avea să simtă ceva la impact? Oare avea să-l doară? Sau urma doar să devină una cu pământul?

Scutură din cap și inspiră adânc. Ce rost aveau întrebările? De supraviețuit nu avea cum să supraviețuiască de la o astfel de cădere, iar de durere, ce-i păsa lui, nu îi era străină, deci ce mai conta.

Ridică un picior și privi din nou înainte. Vru să pășească în gol, însă pasul i se opri în aer. Un zgomot puternic se răspândi brusc în aer, făcându-i inima să i se oprească în gât. Se întoarse rapid și se apucă de bară, pentru a nu se dezechilibra. Rânji la gândul ăsta.

,,Ce ironie. Mă țin să nu cad, când eu am venit aici să mă sinucid."

Privirea i se opri imediat pe cel din fața sa. Ușa din metal ce dădea pe acoperișul clădirii era trântită de perete, iar în fața intrării se afla, gâfâind, un tânăr. Îl analiză atent, nu părea a fi cu mult mai în vârstă, eventual trei sau patru ani. Era îmbrăcat în niște blugi negri și un maieu de aceeași culoare, peste care fusese aruncată o cămasă maronie. Avea părul șaten, creț, prins într-o coadă ce-i ajungea nu mai departe de umeri. Își îndoi genunchii și se sprijini cu mâinile de aceștia, inspirând adânc și expirând. Tuși puțin înainte de a-și ridica chipul. Când o făcu, privirile celor doi se intersectară, amândoi zărind uimirea din ochii celuilalt.

— Dacă ai venit aici să ma oprești... te avertizez, ai venit degeaba, îi spuse, chiar dacă nu îl mai văzuse în viața lui. Cine știe, putea fi cineva care îl zărise pe punctul de a sări și voia s-o facă pe eroul, oprindu-l.

Celălalt râse.

— Să te opresc? Dar cine mă crezi, salvatorul t...

Se opri însă brusc și nu-și termină propoziția. Privi îngrijorat în spate, apoi îmbrățisă acoperișul cu privirea. Când găsi ceea ce căuta, alergă înspre băiatul ce încă îl privea neîncrezător. Acesta se lipi mai tare de bara de metal, crezând că urma să fie împins în gol, însă fu surprins atunci când fu apucat de celălalt braț și tras cu o putere uimitoare de pe marginea clădirii. Alergară amândoi înspre laterala acoperișului si se opriră la marginea acesteia.