Levitând

5

— Dacă îți înfig o acadea în gură, taci? aproape mârâi Lucas, privind cu coada ochiului la șatenul din stânga sa.

Mergeau de cel mult treizeci de minute, iar după tot acest timp, timpanele blondului se prefăcusera în clei. Și nu pentru că nu se spălase de curând în urechi, ci din cauza ființei de aproximativ 1.85m ce mergea alături de el și a cărui gură nu încetase o secundă de a scuipa cuvinte.

— Dar mă dor picioarele și noi mergem deja de vreo două ore! Nu uita că am stat și te-am mai așteptat încă șase, se plânse Blake, forțându-l pe Lucas să-și dea, plictisit deja, ochii peste cap.

— Chiar trebuie să exagerezi la toate alea? Mergem de cel mult juma' de oră, iar de așteptat, m-ai așteptat în jur de patru ore și jumătate. Chiar și-așa, a fost din propria ta voință, și tu ai fost cel care a zis că 'viloiul' meu e mai aproape.

Blake oftă, încruntându-se.

— N-am fost niciodată bun la aproximat distanțe...

Din nou, lui Lucas nu-i venea să creadă ce ieșea din gura crețului. Nu era bun la aproximat distanțe? Atunci cum naiba de a avut puterea de a-l îmbrânci de pe marginea unei clădiri?! Dacă distanța nu era cea pe care o percepuse el, și ar fi murit?

Vru ,,să-i sară la gât'', însă n-o făcu din două motive. Pentru început, căzuseră de bun acord să o ia de la capăt, iar asta însemna să lase tot ce se întâmplase până atunci, în urmă. Sau măcar să încerce. Iar al doilea motiv era că fix în acel moment Blake oftă ușurat și o luă la fugă spre poarta mare , neagră, din fier forjat, pe care scria cu litere aurite 'Reședința Kobe'.

— Ce te mai dor pe tine picioarele... mormăi Lucas, așa încât Blake să nu-l audă.

Îl ajunse într-un final din urmă și tastă codul, înverzind beculețul de deasupra ecranului.

— Care-i codul? îl auzi pe Blake întrebând.

Lucas pufni, și îi zise, râzând, că nu avea sub nici o formă să i-l spună. Apoi se încruntă. De ce voia Blake codul? Nu era ca și cum erau prieteni și i-ar fi dat voie să-i intre în casă fară acord, cum și când ar fi vrut el. Acceptase să o ia de la capăt drept... cunoștințe, nu ca prieteni.

Îl privi cu coada ochiului pe Blake. Era ceva ciudat la el, ceva ce-i amintea de cineva, însă nu putea băga mâna în foc de cine. Felul lui vesel de a fi, enervant în același timp, dar și vorbăreț, toate acestea îi provocau o senzație de deja-vú. Probabil că acesta fusese motivul pentru care acceptase să... facă pace cu el; simțea nevoia de a-și da seama de cine-i amintește crețul.

— Ai de gând să descui ușa aia, sau intru pe geam? Am nevoie la baie.

Blondul scutură iute din cap, revenindu-și din lumea în care fusese aspirat de propriile-i gânduri. Își întoarse chipul la cel din stânga lui și apăsă pe sonerie, privindu-l ca pe un copil mic.

— Ai auzit de sonerie? Nu port niciodată cheile la mine, n-am nevoie. Domnul Grady este mereu acasă.

Blake își roti ochii și murmură ceva, însă Lucas nu auzi ce.

Nu dură mult până când se dechise ușa, însă, spre suprinderea celor doi, fură întâmpinați nu de un domn bătrân, îmbrăcat în negru, însă de un chip tânăr, feminin.

— Tu cine mai ești? întrebă fata.

Blake o analiză puțin înainte de a-i răspunde. Era mică, dar frumușică. Părul lung negru, lung până la mijloc și ochii albaștri aprindeau amintiri relativ recente, însă care păreau a se fi petrecut cu mult timp în urmă. Parcă automat, un rânjet i se tatuă pe chip și îi apucă mâna într-a sa, lipindu-și buzele de aceasta.