Levitând

2

- Știi, nu-mi amintesc să te fi rugat să mă duci până acasă, îi repetă Lucas pentru, cel mai probabil, a cincia oară de când părăsiseră scara blocului în care se adăpostiseră.

- Știi, poate că dacă nu te-ar mai chema și Death Magnet, nu m-aș fi simțit nevoit să te duc până acasă. La urma urmelor, să o fac pe dădaca nu este tocmai un hobby pentru mine, adăugă Blake, mormăind.

Lucas mai oftă o dată, rotindu-și ochii. Ce prostii spunea! Auzi la el, Death Magnet. Ultima oară când verificase, ,,sinuciderea" este de bunăvoie, deci el voia să moară. Nu avea nevoie de salvator, pentru numele lui Dumnezeu!

- Calmează-te, păpușel, îl auzi pe Blake râzând. Nu o fac pe salvatorul pentru tine, nu mă interesează câtuși de puțin de ce vei face în viitor. O ,,fac pe salvatorul'' pentru mine; dacă tot te-am salvat din greșeală, măcar s-o fac până la capăt. Ce să-ți fac dacă te aflai în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit? Nu puteai și tu să te omori mâine? adăugă, suspinând.

Lucas mări ochii atunci când îi auzi răspunsul. Își întoarse chipul de la tânărul ce-l sprijinea și grăbi puțin pasul, luând mâna lui Blake de după mijloc. Încercă să tragă aer în plămâni, însă parcă respira cenușă. Închise ochii strâns și-și duse mâna la piept, luând cămașa deja mototolită în pumn. Strânse tare, înfingându-și unghiile puțin prea lungi în carne, lovind ușor între plămâni, poate poate nu s-o îneca.

Ceva-l înțepa, și-l înțepa tare. Și știa și de ce, de la ce. Îl duruseră cuvintele crețului. Da, știa că tocmai îl întâlnise, că era un străin și că el spusese de la bun început că nu venise drept salvator al său, dar oricum ar fi fost, rostise niște cuvinte dure, pe care, să fim serioși, nu le spui unuia care tocmai a încercat să-și ia viața. Era egoist dacă și-ar fi dorit ca măcar puțin, Blake să fi vrut ca el să nu moară? Ca Blake să nu-și fi regretat prezența pe acoperiș în seara asta? Sau poate nu să n-o regrete, că ceea ce spusese el nu sunase a regret, dar mai degrabă a... nepăsare? Să nu-i fie indiferent dacă l-ar fi salvat ori nu.

- Mda, ei bine, tuși Lucas, înghițind în sec și încercând să-și regăsească vocea, ghinionul tău. Îmi pare rău că am intervenit în treburile tale. Nu a fost ceva plănuit.

Blondul se opri din mers și se sprijini de gardul negru din dreapta sa. Ridică chipul din pământ și îi aruncă lui Blake cel mai vesel zâmbet ce-l putu preface în acel moment.

- Atunci îți mulțumesc de însoțire. Nu mai am mult până acasă, mă descurc de aici încolo și singur, spuse. Uite, dacă ajungi până în capătul străzii și faci dreapta, vei-

- Nu mulțumesc, îl întrerupse. Nu am să plec încă, sunt curios să știu unde locuiești. Suntem într-un cartier destul de select, sigur nu mai ai mult până acasă? Ți-am zis, dacă tot am mers atât, nu mă der-

- Nu, nu mai am mult. Zâmbetul lui Lucas dispăruse complet, expresia ce-l înlocuise fiind destul de greu de citit. Părea a nu simți nimic și totuși părea a simți atât de multe. Stau chiar aici, adăugă, arătând în spate, peste umăr.

Blake ridică privirea, maxilarul căzându-i în uimire. Se opriseră în dreptul celei mai mari și mai scumpe vile de pe întreaga stradă.

- Luke, sper că nu mă iei la mișto, că altfel îți dau o dreaptă de lingi asfaltul.

Lucas își dădu ochii peste cap și îi întoarse spatele, îndreptându-se șchiopătând spre micul dreptunghi metalic de lângă poartă. Tastă un cod ce înverzi beculețul mic de deasupra ecranului, un bâzâit abia sesizabil ajungând la urechile tinerilor. Poarta înaltă, neagră, din fier forjat se deschise singură și se închise la loc după ce Blake și Lucas îi pășiră pragul.

- Spuneai ceva de-o dreaptă? rânji Lucas, ajungând în dreptul ușii de la intrare.

Apăsă pe clanță și deschise ușa. Un zumzet asurzitor de voci îi izbiră, precum și o lumină puternică, orbitoare.

- Lucas! se auzi țipătul unei femei.

- Ușor mamă, ai să mă sufoci.

O femeie blondă, scundă de statură și cu buzele subțiri sărise în brațele tânărului, încercând parcă să-l stoarcă de aer. Când aceasta îi dadu drumul, de după ușa mare ce despărțea holul principal de restul casei apăru silueta subțire a unei fete. Înaltă și slăbuță, cu părul lung, șaten, căzându-i peste umeri și un zâmbet timid pe chip, aceasta se apropie încet de Lucas și își înfășură brațele în jurul tânărului.

- Unde ai fost? îl întrebă, mai mult șoptit.

- Afară. Îmi pare rău L, am pierdut noțiunea timpului. N-am vrut să vă îngrijorez.

Lucas își așeză brațul pe după mijlocul fetei și vru să urce scările, însă o voce groasă, de bărbat, îl opri din drum.

- El cine mai e?

Ah, Blake! Uitase complet de el, de ce naiba nu plecase acasă încă?

- Blake Rivaille mă numesc, domnule. Cu mine a stat Luke până acum, îmi cer scuze că l-am adus atât de târziu acasă, răspunse tânărul, aruncând o privire la ceasul de pe măsuță, ce arăta ora două dimineața.

Bărbatul își încrucișă mâinile la piept, părând astfel mai masiv și mai impunător decât era de fapt. Se încruntă la Blake și-l analiză câteva secunde, apoi întrebă.

- De ce șchiopătează Lucas?

Blake inspiră și privi iute spre Luke. Acesta îl privea încremenit, cu ochii larg deschiși și cu maxilarul încleștat.

- Am juc...at leapșa pe biciclete în parc și a căzut. Am încercat să-l prind, însă n-am apucat.

- Lucas, scumpule, știi bine că nu te descurci cu bicicleta, de ce te-ai băgat la așa ceva, interveni mama tânărului.

Acesta nu îi răspunse, ci doar privi la tatăl său, rugându-se să-l creadă la fel de ușor precum îl crezuse maică-sa. Bărbatul îl privea atent pe Blake, parcă vrând să-i caute printre gânduri.

- Data viitoare să aveți mai multă grijă, spuse, într-un final. Și-a mai rupt odată piciorul cu bicicleta, data viitoare o să-și rupă și capul. Acum hai, e târziu, mai vorbiți altădată.

Blake zâmbi, și-și salută noul prieten.

- Pa Luke, ne mai vedem. La revedere.

Lucas îi aruncă un ,,pa" stins și așteptă să închidă ușa în urma lui.

,,Crezi tu că ne mai vedem noi" gândi.

- Eu mă duc la mine în cameră, spuse.

- Lidia scumpo, poți rămâne peste noapte, dacă dorești, o auzi pe femeie spunând. Este prea târziu ca să pleci acum, iar mâine puteți merge împreună.

,,Poftim?! Nu! Nu vreau, am treabă mâine, n-am chef de ea să mă oblige să merg la liceu!'' își spuse Luke, abia abținându-se să nu zbiere la maică-sa.

Fata doar aprobă din cap și zâmbi, luând mâna lui Lucas într-a sa și pornind spre camera băiatului.

Cei doi se schimbară în haine de dormit, stinseră lumina și se strecurară sub pătură. Blondul o strânse la piept pe Lidia atunci când aceasta îl luă în brațe și o sărută pe frunte, șoptindu-i un 'noapte bună' stins.

Trebuia să facă ceva mâine să scape de ea. Trebuia să se gândească.

///

multimedia by GraphicxRo