Liceul culorii sângelui

singură

     Nu înțeleg... Ce s-a întâmplat mai înainte? Trebuie să visez. Din locul în care m-am ascuns pot să văd unul dintre orologiile școlii, amplasate pentru ca elevii să știe întotdeauna cât e ceasul. Într-un videoclip la care se uita Liliana odată, auzisem că dacă voiai să știi dacă te afli într-un vis sau nu, trebuie să cauți o sursă care să îți arate timpul. De cele mai multe ori, în vise nu poți afla timpul. Dar n-am noroc, acul ceasului încă se mișcă.

     Atunci un drog... Un drog în mâncarea de la cantină! Mă abțin în ultimul moment să îmi lovesc capul de zidul clădirii. Cum de nu m-am așteptat? Îmi era foame și m-am gândit doar la energia pe care avea să mi-l ofere laptele cu cereale. 

     Vincent e doar un om, nu are cum să... Să adune pumnale din neant. Așa ceva nu există. Dar era acolo, stătea calm în timp ce auzeam cum cuțitele se loveau unul de altul, le-am văzut clar metalul lucind. Trebuie să gândesc limpede.

     Sunt doar o lașă. Mi-am spus că nu voi fugi de el, dar nu a trebuit să repete pentru a-i executa comanda. Sunt doar, sunt doar o lașă ascunzându-mă în spatele unui zid. Cum am putut să cred că va fi așa de simplu să mă răzbun?

     — Nu mai vrei să vorbim? strigă în apropiere. Chiar atunci când începeam să ne cunoaștem! 

     Îmi mușc buza pentru a-mi potoli impulsul să-i răspund. Pășesc de-a lungul zidului și încerc să nu fac niciun zgomot. Sunt atentă la dalele de piatră pe care calc și îmi dau seama că, în această seară, nu sunt aprinse toate felinarele. Iarba din jurul meu ar fi fost luminată de stâlpul de la marginea trotuarului, iar îngrijitorii sunt mereu foarte atenți. Niciodată nu uită... Parcă ar fi fost instruiți. Îmi mut privirea ușor înspre o cameră de supraveghere, fixată de clădirea din fața mea. Niciun beculeț roșu, semn că ar funcționa. 

     Înghit în sec. Nu mă așteptam ca școala să ne ajute, dar își iau toate măsurile să aibă scuze că nu au putut să o facă. 

     Nu îi mai aud pașii. Un moment am fost neatentă și urechile mele l-au pierdut. Înconjor cu privirea locul. Mă apropii de marginea zidului și îmi spun în gând să număr până la trei înainte să îmi întind gâtul spre partea cealaltă a zidului. 

     Nu e nimeni. Bine, respir ușurată, pot să înaintez liniștită. În mâneca dreaptă am două lame, iar în buzunarul pantalonilor un cuțit lung. Aș avea o șansă, una singură să mă apropii și să-l pot răni. Una în care să-l întreb unde sunt cei care dispar, dacă ajung până în acel punct. Nu mă așteptam să vină neînarmat, dar acel truc, da, un truc a fost, nu un drog, nu un vis datorat oboselii. Gândurile, chiar dacă numeroase, îmi sunt clare și mă mișc mai ageră ca niciodată. 

     Trebuie să o fac. 

     Și mă opresc. La doar cincizeci de metri în fața mea, pe o bancă luminată de un felinar se află Vincent. Nu se ridică, dar știu că simte că sunt aproape. Aș putea să o fac acum. Desfac nasturele și în cea mai mare liniște, apuc mânerul fin al cuțitului și îl scot încet din buzunar. Înghit în sec, dar nici nu îmi mișc piciorul bine, că îl aud cum îngână. 

     Se ridică de pe bancă, leneș, poate îmi dă timp să fug. Mâna îmi tremură ușor, dar mă stăpânesc până alege să mă privească. 

     — Ți-am spus să nu ascunzi nimic în mânecă și nu m-ai ascultat!

     — Nu știi? Adolescenții nu ascultă de nimeni, mai ales de cineva hidos. 

     — Hidos? repetă și își aduce mâna către piept, de parcă l-aș fi rănit. Mai înainte ai insinuat altceva!

     — Urât ți-e sufletul...

     Îmi pregătesc cuțitul în mânecă și vreau să alerg înspre el, dar nici după o secundă, simt o senzație ciudată. Mânerul mă arde și scap arma din mâini, dar nu cade, ci plutește în viteză către Vincent, care o prinde exact printre degete. 

     Simt cum genunchii mi se lasă. Mă prind de trunchiul copacului pentru a mă susține. Nu, nu trebuie să arăt acum slabă în fața lui, dar ce a făcut... Am rămas fără cuvinte. 

     — Ți-aș fi dat dreptate, dacă aveam suflet. 

     Iar atunci, arma se întoarce împotriva mea. Doar o secundă îmi trebuie pentru a mă feri, dar cuțitul tot îmi taie pielea. Bluza îmi este ruptă, însă rana e mică. Doar o zgârietură din care abia iese sângele. Apoi, unul dintre pumnalele lui vine spre mine, nici măcar nu se obosește să-l arunce, de parcă obiectul ar avea voință proprie. 

     Nu voi pierde așa ușor. Alerg în direcția opusă și de această dată, Vincent mă urmărește. Privesc în spate cum un alt pumnal mă are ca țintă și în ultimul moment îmi mut pașii mai încolo. Mă aplec și iau cuțitul de pe trotuar, iar de această dată nu mă arde. Spre deosebire de el, pumnalul lui Dante se dezintegrează în fața mea, chiar înainte să atingă unul dintre corpurile școlii. 

     Cotesc în direcția opusă căminului, dar cineva trebuie să ne fi văzut la cotitura dintre drumuri. Dacă a fost vreun elev însă, nu a strigat și îl înțeleg pe deplin. Nimeni nu vrea să fie următorul. Eu sunt un nimeni.

     — Parcă spuneai că nu ești bună la sport! strigă Vincent atunci când îl las destul în urmă.

     Zâmbesc în sinea mea, iar vorbele lui îmi oferă un impuls să fac pașii mai mari și mai rapizi. Privesc în spate și în următorul moment, lama unui pumnal îmi taie ușor obrazul. 

     — La naiba!

     A fost prea aproape de ochi. Îmi strâng pleoapele o secundă, doar una, iar apoi schimb direcția în care fug. Mă îndrept înspre grădina cu legume a școlii. Avem una și cu flori, dar e în cealaltă parte a campusului. Nu mâncăm legumele pe care le creștem, pe lângă faptul că ar fi prea puține, ingredientele de la cantină vin de la furnizori atent aleși. Nivelul acestui liceu nici nu se compară cu școala comunală unde am fost elevă nouă ani. 

     Uneori, când privesc laboratoarele cu tablete grafice, laptopuri care se pliază și proiectoare holografice sau orele de lectură pe care le facem când e vremea bună afară, lângă iazul cu pești japonezi și flori de nufăr, simt că anii din trecut nici nu au existat. O lună aici și mă gândesc la toți acei copii din sat care poate nu vor avea parte niciodată de tot ce am aici. 

     Norocul lor, de fapt, că nu-l vor cunoaște pe Vincent Blaze.

     Sar peste micul gard al grădinii și îl aud pe Vincent cum mormăie ceva în spate. 

     — Știi ceva, fato...

     Apare în fața mea. La nici doi metri de mine, aproape mă împiedic atunci când mă opresc. Și nu mai surâde. Un fior rece îmi străbate corpul.

     — A fost distractiv, dar m-am săturat.