Liceul culorii sângelui

fără lumină

     — Cristina, dacă te face să te simți mai bine, ești a doua care a rezistat atât de mult!

     Mă îndepărtez cât pot de mult, iar el nu își schimbă locul, doar își strâmbă buzele.

     — De unde... Cum, de unde îmi știi numele?

     — Ești greu de uitat. Ai greșit atunci când i-ai luat apărarea lui Beatrice, îmi explică.

     Deci mai ține minte numele ei. Atunci aș putea să îl întreb de Liliana. S-a întâmplat acum un an, dar măcar, înainte să mor, aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu ea. Nu îmi pot scoate din minte vocea ei distrusă înainte să îmi închidă. Am încercat să o sun iar și iar toată noaptea, dar în zadar o făceam.

     Nu avea să îmi mai răspundă vreodată.

     — Ți-ai pierdut încrederea? N-am mai întâlnit vreodată o elevă care să mă calce pe nervi atât de tare! Știi, oamenii sunt mai liniștiți în preajma mea...

     — Înțeleg că lumea nu e prea entuziasmată să te cunoască. Nu îți dă de gândit? Dacă ai avea prieteni, poate ți-ar da un sfat vestimentar.

     — Îmi dă de gândit doar că îi e teamă de mine. Așa cum și ție îți este, nu încerca să dezaprobi.

     Nu aș fi făcut-o. Îmi este frică, știam că se va ajunge aici, nu așa devreme, dar știam că e o posibilitate să o iau pe drumul Lilianei. Însă dacă oamenii, pe care istoria îi amintește, ar fi ascultat de glasul fricii, nici n-ar fi pornit la drum.

    — O simt, să știi, teama ta e atât de puternică! Și, totuși, continui să-mi răspunzi! Crezi că mă impresionezi? mă întreabă serios.

     — Nu, clatin din cap.

     — Atunci?

     Nu cred că ar înțelege. A patruzecea victimă, acesta îmi va fi numărul. Doar două cifre mă vor reprezenta. Iar mama, acolo undeva în țara mea, va mai avea un gând la cele două fiice ale ei, amândouă pierdute pentru totdeauna în Colorado. Se va întreba ce s-a ales de noi și de ce am fost încăpățânată și am plecat și eu. Liliana nu era nesăbuită, ci răbdătoare și lua o decizie cu multă știință. Eu ar fi trebuit să dispar prima, nu ea.

      — Cred că încerc să mă impresionez pe mine.

      Mă scanează din cap până în picioare. Zăbovește cu privirea pe mine și tace și tot nu se mișcă din locul său. Chiar în fața ochilor lui, scot cele două lame, dar fără să schițeze o altă emoție, doar cu o mișcare a capului, cele două obiecte zboară și se înfing în lemnul gardului maro. Nu mă mai gândesc la trucurile lui, la ceea ce e capabil să facă. Poate am înnebunit și acțiunile lui mi se par firești.

     — Măi, măi, măi! se aude un alt glas și amândoi privim acoperișul magaziei.

     Un tânăr cam de vârsta lui Vincent, care ar putea trece foarte ușor drept un student în ultimul an de facultate, își clatină picioarele stând pe marginea acoperișului. Alunecă ușor și aterizează pe ambele picioarele, în perfect echilibru și fără să conteze se îndreaptă spre noi și se așază în fața lui Vincent. Apoi, fără să își mute trupul, își rotește capul la un unghi nefiresc și se uită la mine cu unul dintre ochi.

     Îmbrăcămintea lui pare venită de la începutul secolului trecut, dar hainele au un aer tineresc și nearanjat. Părul roșiatic nu flutură atunci când simt o briză ușoară și revin la ipoteza cu drogurile. Nimic nu e real. Poate noul băiat e doar o modalitate să îmi distragă atenția, ce substanțe puternice trebuie să fi folosit atunci...!