Înapoi către Olimp

Prolog sau Alungarea lui Nerodomus

.
.
.

α

.
.
.

          — Fiule.

          Bărbatul vizat nu-și întoarse capul atunci când fusese strigat, ci continuă să se uite la măslinul din fața sa, studiind nenumăratele ramuri ce-i împleteau trunchiul gros, bătrân și scorburos, alături de olivele pământii ce abia înmuguriseră din sute de mii de frunzulițe mici, de un verde pal, lipsit de viață. După câteva secunde, bărbatul oftă și își scutură capul a dezamăgire, iar valurile ondulate și castanii ale părului său dansară împreună cu briza caldă de vânt ce-i mângâia atunci chipul ars de soare.

          — Atât de bătrân și totuși, nu-i mai înalt decât mine, zise bărbatul, dar încă nu se întorsese cu fața către mama sa, nici măcar când îi auzise rochia de mătase foșnind la un pas în spatele său.

          — Fiule, ce ai făcut? repetă femeia blondă de o frumusețe cerească, în timp ce-și ținea o mână la piept, încercând să-și stăvilească bătăile neregulate ale inimii.

          — Nimic mai mult decât ceea ce trebuia, îi răspunse acesta, fără a dezminți fapta făcută câtuși de puțin, la care ea își lăsă capul în jos, înfrântă, în semn de deznădejde.

          — Deci e adevărat și nu ți-au ajuns toate lecțiile primite. A trebuit tu să greșești pentru o ultimă oară, mai zise ea cu amărăciune, iar acesta nu-i răspunse nici de astă dată.

          Cu durere, dar hotărâre, Leto mai făcu câțiva pași către el, iar cataramele de aur care îi prindeau rochia la clavicule zornăiră când păși, ca un fel de zgomot al clopotului de apoi, sau cel puțin, așa crezu bărbatul când le auzi clinchetul sumbru.

          — Nu am crezut că va trebui să mai fac asta vreodată cu vreunul dintre copiii mei, dar acum... Îngenunchează, Nerodomus, îi spuse mama sa, cu firicele roșii împăienjenindu-i albul ochilor ei verzi-strălucitori, ca de felină, semn că, deși nu o arăta atunci, totuși plânsese multă vreme. Iar Nerodomus făcu întocmai cum i se spusese, resemnat, aprobând aproape imperceptibil din cap și își primi soarta fără a crâcni, căci de altfel, știa că de furia lui Zeus nu scăpa nimeni nepedepsit, chiar dacă ar fi vrut atunci să scape. Și oricum, și dacă totuși ar fi încercat, nu ar fi izbutit decât să îi fi făcut mai mult rău mamei sale, trimisă să își execute chiar ea însăși fiul – pedepsind-o pe ea, îl pedepsea pe el.

          Zeii erau cruzi.

         Până la sfârșitul veacurilor.

         Leto își ridică brațele subțiri deasupra capului, cântând cuvinte într-o limbă demult pierdută, cuvinte sunând pe cât de melodioase, pe atât de dure în semnificația lor, dacă muritorii de rând le-ar fi înțeles, iar din adâncul cerurilor se auzi un bubuit cumplit și norii albi și pașnici se crăpară, coborându-se deasupra capetelor lor, înnegrindu-se pe dată, după care o furtună cumplită se pornise de pe urma acelor câtorva cuvinte spuse.

        Cu ploaia torențială începând să cadă, tunica albă făcută dintr-un fel de material zeiesc, prinsă peste un singur umăr, se lipise de corpul îngenuncheat al bărbatului, deși apa părea că nu o atingea și pe mama sa – Nerodomus nu-și dădea seama bine cu torentul rece ce pusese stăpânire pe dânsul. Se înfioră fără să vrea, dacă nu de frică, sigur de frig, căci pe cerescul munte Olimp unde locuise atâtea secole, senzația de răceală nu o simțise niciodată.

         Totuși, deși ploaia răpăia pe dalele șlefuite din aliaj de piatră cu marmură și făcea un zgomot infernal, cumva, plânsul abia început al mamei sale îi suna mai aprig în urechi decât furtuna. În mâinile ei albe și grațioase se putu vedea, chiar și printre ropote, un pumnal cu lamă neagră și mâner gri, strălucitor, de argint, încrustat cu o scriere veche în aceeași limbă ca și incantația ce o spusese înainte, apoi îngenunche și ea la rându-i în fața lui, cu ploaia ocolind-o, prelingându-se ca peste o aură ce o înconjura.

          — Lama lui Hades, murmură el, în timp ce mama sa îi prinse capul cu o mână și îi cuprinse obrazul cu dragoste, mângâindu-l, și Nerodomus știu că era blestemat la o eternitate pe Pământ odată ce văzu pumnalul fermecat de zeul lumii de apoi, și mai știu și că blestemele atât de puternice ca acela nu aveau o rezolvare simplă, deși fiecare blestem avea o portiță de scăpare.

          Așa erau legile universului.

          Și, cu aceste ultime gânduri, agățându-se cu disperare de această ultimă urmă de speranță, Leto îi străpunse inima, iar lama se implantă adânc, până la mâner, începând să strălucească cu o lumină tristă, paradoxal întunecată, de parcă o bucată de mătase neagră ar fi acoperit o veioză aprinsă. Sunetul coastelor rupte ale fiului ei o făcu să urle, laolaltă cu trupul lui ce începuse să i se scurgă printre degete ca nisipul într-o clepsidră – un urlet din adâncul măruntaiele sale de străbătu tot Olimpul și toată Grecia oamenilor muritori din acele vremuri, ca un tunet înfundat, iar atunci știură toți:

          Nerodomus, fiul lui Zeus, fusese exilat.