Înapoi către Olimp

Capitolul trei, în care un zeu pare a fi mai presus decât un om

Nerodomus

.
.
.

α

.
.
.

          — Și, să înțeleg că ești nou în oraș?

           Vocea fetei de lângă mă lovește de nicăieri, dar eu nu o bag în seamă din prima și continui să am privirea pierdută, admirând clădirea Muzeului Național de Istorie din fața mea, laolaltă cu autobuzele roșii, supraetajate, care trec unele după altele în intersecția aglomerată pe colțul căreia ne găsim și noi în această după-masă, de altfel, într-o cafenea extravagantă.

          — Da. Și va lucra la birou, îmi ia Athalize cuvântul, pufăind fumul de țigară afară, cum îi e obiceiul, apoi îmi dă un ghiont și văd cum îi zâmbește cu bunăvoință secretarei sale. Clipesc des de câteva ori, apoi afișez și eu o schiță de zâmbet, forțată, după care iau o gură din cafeaua-mi comandată de Athalize și mă sprijin mai aproape de masă, încercând de data aceasta să le acord fetelor mai multă atenție.

          — Să-mi mai spuneți o dată cum vă numiți exact, ca să nu vă încurc, mă adresez eu celor două cu același zâmbet pe chip, care sper să mă salveze după impolitețea de care tocmai ce am dat dovadă.

          — Sandra-Lilly Banks, îmi răspunde una dintre ele, luând cuvântul – o șatenă suplă cu părul ondulat, lung și îngrijit, având o față simetrică, strălucitoare, fără expresie pronunțată, de parcă ar fi fost făcută din ceară. Deși chipul ei, dacă îl studiai cu atenție, părea perfect, lipsit de vreo pată, cumva era nenatural și, dacă m-ar fi întrebat cineva ce era în neregulă cu ea, nu mi-aș fi putut pune degetul pe problema exactă, dar cu siguranță un chip nu ar fi trebuit să arate așa. Singurul lucru de care pot spune că mă simt atras și intrigat cât de cât, sunt ochii săi de o culoare superbă de turcoaz, rar întâlnită, poate doar în albastrul mării unei plaje cu nisip alb și fin. I-ar fi stat mai bine cu un fard de pleoape subtil, de o nuanță deschisă la culoare, nu cu tușul negru, pronunțat, căci sunt de părere că îi înăsprește trăsăturile.

           Frumusețea stă în imperfecțiuni, într-un machiaj cu produse ieftine în care s-a pus silință, nu în botox, filere sau în sprâncene și buze tatuate. Sau cel puțin, asta era părerea mea pentru lumea modernă, deocamdată.

          Deocamdată.

          Îi zâmbesc Sandrei mai larg, iar ea îmi întoarce gestul, buzele sale cărnoase parcă umflându-se și mai mult, după care, chiar când cealaltă interlocutoare a noastră deschide gura să răspundă, un telefon sună în geanta sa. Schimbă o privire oarecum îngrijorată cu Athalize, dar doar pentru o fracțiune de secundă, ceea ce mă face să cred că e prea posibil să mă fi înșelat, apoi revine cu o expresie senină pe chip, face un semn de scuză politicos, zicând că trebuie să răspundă, iar corpul său scund se depărtează de noi, bălăngănindu-se fără eleganță pe tocurile prea înalte, menite să-i mai crească înălțimea pe cât se putea.

          — Emma Davies este secretara noastră – zice Athalize, făcând un semn către bruneta scundă care vorbea la telefon câteva mese mai încolo –, iar Sandra a fost manechin și acum, de scurtă vreme, lucrează alături de noi la revista mea, ca și designer-șef.

          Manechin. Ca alea din revistele de schiloade ale soră-mii.

          Clatin din cap ca și cum aș înțelege ceva din ceea ce mi se explică și continui să zâmbesc tâmp, acțiune care încă mă duce cu bine prin conversația aceasta de-a dreptul banală, dar aparent vitală pentru acomodarea mea printre ceilalți. Între timp, Emma se reașază la locul său și își pune telefonul cu ecranul în jos, gest ce, dacă nu aș fi atât de nou în lumea asta a tehnologiei, poate l-aș fi considerat suspicios.