Jurnalul unei Scriitoare Moarte -in curs de editare-

× Prolog ×

- S-a terminat, Elena.

Ii rostisem cuvintele cu scarba si fara pic de mila. O lacrima rebela din ochiul ei stang a pornit incetisor pe fata sa. Voia sa planga, dar nu de fata cu mine. Ochii sai de gheata deveneau tot mai incetosati si pierduti.

- Daca asta este ceea ce iti doresti, spuse si facuse o scurta pauza, nu pot sta in calea fericirii tale.

Voia sa mai spuna ceva, dar s-a oprit. S-a ridicat rapid de la masa, si-a luat geanta, si totusi, a continuat:

- A fost frumos cat a fost. La revedere, Arthur.

A fugit inainte sa ii mai pot spune ceva. Fulgii de zapada cadeau tot mai grabit pe asfaltul deja acoperit de gheata al Londrei. Ii priveam silueta micuta fugind prin intuneric. Nu puteam sa termin asa. Am fugit dupa ea.

La un moment dat m-am oprit. Nu mai puteam continua sa fug, iar ea era mult prea departe de mine. I-am strigat numele cat de tare am putut. Numele ei. Oh, frumosul ei nume. Elena. Cum poate un nume atat de simplu sa fie purtat de o persoana atat de misterioasa? Nu, misterioasa nu e cuvantul potrivit. Ea este unica. Nu poate sa fie definita printr-un singur cuvant.

Am nevoie de o schimbare, acum ca merg la facultate. Nu pot ramane cu o liceana, iar Kelly mi-a dat inca o sansa. Ea va fi cu mine la facultate si vom studia impreuna medicina.

Si totusi, nu o puteam lasa pe Elena asa, fara nici o explicatie. M-am dus in locul in care stiam sigur ca a mers: locul nostru.

Pentru ca la Starbucks e, de obicei, am ales sa mergem pe o straduta laturalnica, unde eram doar noi doi. Eu desenam graffiti pe pereti sau schitam pe caietul meu de desen, iar ea scria.

Vedeam nebunia si pasiunea aceea din ochii ei atunci cand creea. Nu ii placea sa o faca, nu iubea sa o faca ci avea nevoie sa o faca. Respiratia ei se potrivea perfect cu ritmul in care plimba pixul pe foaie. Si totusi, nu mi-a aratat niciodata ce creea. Mereu cand o intrebam, imi raspundea cu: "Intr-o zi". Daca ii spuneam ca imi doream ca acea zi sa vina mai repede, fata ei devenea trista si schimba subiectul. Este un mister. Un mister pe care inca imi doresc sa il dezleg, dar mi-e teama ca nu voi reusii niciodata.

Ajuns in locul nostru, o vedeam asezata pe jos, in locul in care statea de obicei. Atat de frumoasa cu parul ei castaniu, ochii verzi, profunzi, si buzele aproximativ egale.

Scria. Si cu fiecare litera pe care o scria, lacrimile se rareau.

Cand m-a auzit, si-a ridicat privirea. Ne-am uitat unul in ochii celuilalt timp de cateva secunde. In acel moment puteam sa jur ca ma uitam in ochii unui inger, un inger ce vrea cu disperare acasa.

- Imi pare rau, am spus, iar ea si-a luat in graba lucrurile si a inceput, din nou, sa fuga. Daca ma iubesti, nu, daca tii macar putin la mine, opreste-te si intoarce-te.

S-a oprit din alergat. A strans tare pumnii si s-a intors.

- Ce naiba mai doresti? a intrebat, parca urandu-ma.

Nu. Ea nu ma poate uri. Ea nu poate uri pe nimeni. Am vazut asta. Ea e un inger. Un inger te poate ignora, dar nu te poate uri. Sunt fiinte create pentru a iubi.

- Imi-

- Daca mai spui o singura data "imi pare rau", m-a intrerupt ea, am plecat. Nu iti pare rau!

- Ba da. Imi pare rau si sunt un creti-

- Pentru ca iti pare rau? ma intrerupe, din nou. Nu, esti un cretin pentru ca nu iti pare.

- Nici macar nu iti pasa! Nici nu stiu de ce am venit pana aici!

- Arthur!

Mi-a strigat numele si a inceput sa alerge spre mine. Oare vrea sa imi sara in brate? Nu, chipul ei este speriat, poate chiar terifiat.