Jurnalul unei Scriitoare Moarte -in curs de editare-

x 4 februarie x

De obicei, doar lucruri bune se intampla cand merg la indragita mea cafenea, Starbucks, dar azi s-a intamplat ceva de-a dreptul ciudat.
Dupa un latte macchiato al naibii de bun, eu si cele doua prietene cu care venisem, am hotarat sa plecam.

Ele au plecat direct din spatiul destinat, in principal fumatorilor, dar eu m-am intors in cafenea deoarece mai doream o bautura, pentru acasa.

Am platit si am luat paharul, apoi, pornit grabita spre iesire. M-am lovit de ceva solid. Era un baiat. Unul tare dragut cu ochii albastri, ca si mine, si parul brunet. Chiar daca ochii nostrii aveau aceeasi culoare, nuanta si expresivitatea ii diferentia. Ai mei erau albastru deschis, parand tristi si pierduti, iar ai sai aveau o nuanta mai inchisa, cu putine pete de caprui in ea si pareau siguri si hotarati. Varsasem un pic cafea pe el.

- Ce imbecila! exclamase o fata din spatele sau.

Genul de papusa Barbie in varianta umana. Ochii verde deschis si parul blond. Era superba. Purta o rochie destul de scurta, care ii evidentia formele perfecte. Pentru o secunda m-am comparat cu ea, mare greseala.

Eu sunt satena, ca mai toata lumea, ea blonda. Eu am ochii albastri , ea are ochii verzi, dar ai ei sunt mai frumosi. Ea e slaba si are un corp perfect, iar daca eu mananc o simpla inghetata ma fac cat o balena. Ea poarta haine vesele si mulate, eu port haine negre, iar cel mai mulat lucru din garderoba mea e geaca mea de piele. Daca as tine un scor, cred ca as avea zero puncte.

- Scuze, scuze, scuze, m-am milogit eu. Chiar nu te-am vazut.

- Nu-i nim...

- Da! a exclamat blonda, intrerupand-ul pe frumosul cu ochii albastri. Chiar ar trebui sa iti para rau, era bluza pe care i-am facut-o eu cadou la aniversarea noastra!

Majoritatea persoanelor din local isi indreptasera atentia spre noi. Cand Barbie a observat asta s-a gandit sa o foloseasca impotriva mea. Luase un pahar de cafea si il aruncase spre mine. Eu ma ferisem, asa ca obiectul a aterizase in poala unui barbat de vreo treizeci de ani, ce scria pe un laptop. Acesta s-a enervat si a aruncat si el Cappucino-ul lui pe jumatate baut in Barbie. Asa s-a cauzat cea mai nebuna bataie cu cafea din lume, sau, cel putin din Starbucks-ul acesta, in care am fost, aproape zilnic in el, de la deschide sa de acum doi ani.

Toti clientii aruncau cu bauturi prin incapare. Lucratorii de la cafenea nu mai stiau cum sa opreasca razboiul cauzat, cumva, si din vina mea. Barbie si o micuta armata de clone incepusera sa tipe, iar eu si ochi albastrii ne luasem propriile cafele si am fugisem afara, in fata Starbucks-ului.

- Si acum? am intrebat, nestiind ce o sa facem in continuare.

Se uita adanc in ochii mei. Privirea lui era calda, dar distanta.

Am crezut ca gresisem prin faptul ca visam ca vom ramane impreuna dupa tot ce s-a intamplat, dar nu o facusem.

- Hai cu mine, ma invitase si imi intinse mana.

- Unde? am intrebat cand realizasem ca e un strain.

- Oriunde, doar hai cu mine.

Mi-a zambit cald si sincer. Avea un zambet atat de perfect. Se potriveste de minune cu Barbie. Nu am sa merg cu el. Nu am ce cauta in viata sa.

- Cred ca ar trebui sa plec, am mintit eu.

Si-a dat seama ca minteam, asa ca a zis:

- Ma jur pe ce-am mai sfant ca nu sunt un infractor.

- Nu te cred, asta ar spune orice infractor.

- Haide, te rog.

- De ce ai vrea sa vin? am spus si am zambit.

- Pentru ca iti iubesc zambetul.

Rosisem si ma emotionasem. Pana la urma, acceptasem sa merg cu el. Ma dusese pe niste strazi laturalnice, ceea ce ma cam speria. Nu foarte departe de Starbucks, ne-am oprit. Era un loc foarte frumos, cu peretii plini de graffiti. Dar nu genul acela de graffiti suparator, erau chiar desene geniale, atent conturate.

- Iti plac? m-a intrebat emotionat.

- Nu, nu imi plac. Le ador, am raspuns inca uimita.

- Esti prima persoana pe care am adus-o aici.

- Serios? am intrebat si m-am asezat pe o micuta banca. De ce?

- Pentru ca si tu esti o artista.

- Dar eu nu desenez, am negat eu.

- Nu, tu scrii.

- De unde stii? am intrebat si mai confuza.

- Te-am vazut. Vii aproape in fiecare zi cu un laptop la Starbucks. Am tras cu ochiul la ce scriai, mi-a explicat el. Deci, esti o artista.

- Poate ca asa e, poate ca sunt o vrajitoare.

Se uita confuz la mine. Probabil ca isi imagina vrajitoarele ca pe niste batrane cu negi si pielea verde, ca mai toata lumea. Eu nu ma refeream la asta.

Cred ca orice arta este o putere magica. Nu o poti numi meserie, nu o poti numi doar pasiune. Arta este toata nebunia si magia adunata dintr-un om, si concentrata asupra unui singur lucru. Cu totii suntem mici artisti in sufletul nostru, dar unii dintre noi aleg sa nu bage in seama nebunia din ei pentru ca o vad ca pe un lucru gresit. Nu este de loc gresit in a fii nebun. Cu totii suntem nebuni.

I-am explicat si lui asta. Linistea se asternuse intre noi, iar ochii sai albastrii, parca imi priveau in suflet.

- Pai? am intrerupt eu linistea.

- Cum isi alege un om arta pe care o face? a intrebat curios.

- Nu omul alege arta, arta il alege pe om.

- Si cum te-a ales pe tine arta?

- Toti ingerii si demoni mei s-au unit. Demoni voiau sa faca rau, iar ingeri bine.

Se uita confuz.

- Ce e rau si ce e bine in a scrie? a intrebat.

- Ma descarc, dar in acelasi timp ma distrug. Rup bucati din sufletul meu si le astern pe hartie.

- Esti... Iisuse! Esti pur si simplu geniala! Daca ai vedea pasiunea si frumusetea din ochii tai cand vorbesti despre asta, te-ai iubii mai mult decat o fac eu acum. Daca asta este macar posibil.

Am rosit si mi-am coborat privirea in pamant. Nu imi dadusem seama pana atunci cat de mult inseamna cuvintele, chiar si de la un necunoscut.

《Capitol necorectat.》
Scuze ca am postat dupa atat de mult timp. Teze, rahaturi... cred ca stiti cum e. Sper sa va placa "minunatia" asta, sau macar sa nu va impuscati dupa ce o cititi.