You can't read my mind

*Prolog*

- Buni! Buni, nu o lasa sa imi faca asta! Bunica! Ma doare! Te rog bunica, te implor! tip eu cu toata fiinta mea spre femeia care m-a iubit atata amar de vreme.

Sunt smulsa de langa aceasta, iar lacrimile sale ma fac sa fiu din ce in ce mai irascibila. Zeci de picaturi cad din ochii sai, iar palmele abea le mai pot opri sa se contopeasca cu asfaltul rece si greu. Inima imi bate puternic, iar frica imi invaluie tot corpul. Nu vreau sa ma ia de langa ea. Ma uit langa femeia de langa bunica. Este foarte calma, iar zambetul ii tradeaza orice incercare de a parea trista. Nu pot sa cred cum tata s-a maritat cu ea. E numai vina ei.

Daca tata nu ar fi plecat acolo sus, langa mama mea adevarata, acum as fi sost bine-mersi, afara cu skateboard-ul. Din prima zi cand a pasit pragul casei, am stiut ca ma uraste. Tata a fost mult prea orb sa vada asta. Era orbit de falsa dragoste a curvei

- Lasati-ma! Nu am facut nimic! Ea e nebuna! tip eu spre cei doi oameni ce ma trag spre masina blindata.

Simt prezenta unei a treia persoane in spatele meu. Nu apuc sa imi intorc capul, si simt durerea provocata de un ac. Ceva imi intra in corp. Un lichid. Ma uit si observ ca in spatele meu era un batranel, imbracat intr-un halat asemanator cu al medicilor.

- Te rog... spun eu cu voce scazuta spre acel om...

***

Ma scol in capul oaselor, speriata. Acelasi vis de 5. Inca imi amintesc totul perfect. Exact acum 5 ani am fost inchisa aici. Nimanui nu i-a pasat. Bunica a murit la o saptamana dupa ce am intrat in spital. Mi s-a spus ca s-a sinucis, dar nu cred. Era cea mai buna si pasnica femeie pe care o stiam. Nu ar fi facut rau unui gandacel, dapai sa isi faca rau singura.

Acum, am 18 ani, dar tot nu pot pleca de aici. Se pare ca mama mea vitrega a aranjat sa stau aici pana mor. M-am saturat de viata asta...