Jupiter al iubirii || Antologie

Inimă Sfâșiată

Sufletul îmi arde. Arde și iar arde, precum flăcările Iadului. Trăiesc într-un haos ce a devenit lumea mea, casa mea. De jumătate de an nu mi se mai potolesc lacrimile de pe obraji. Nu mai știu când am zâmbit ultima oară, nu mai știu când am mâncat sau dormit precum un om normal. Zilele trec neobservate, orele trec precum secundele. Petrec mai tot timpul din lume privind în gol, răsfoind albume sau stând în paturile lor, simțindu-le mirosul.

Nu există durere mai puternică decât pierderea persoanei dragi. Nu crezi până nu simți cu adevărat ce înseamnă cuvintele „a plecat la Ceruri”. Abia atunci începi să vezi lumea în culori șterse, să devii precum o fantomă: invizibilă și gri. Persoanele pierdute înseamnă, abia atunci, enorm și realizezi că ai fost un om prost pentru că nu le-ai acordat atenția ta când ar fi avut nevoie.

Inspir aerul primăvăratic. Nu mă mai bucură deloc trecerea anotimpurilor. Cimitirul este gol, iar porțile din fier simplu sunt larg deschise. Drumul ce duce prin cimitir este curat, iarba începând să crească pe lângă el. De-a lungul aleei se află tei bătrâni și înalți, ce umbresc și se mișcă ușor în bătaia vântului lin. Rochia albastră din material moale mi se mișcă împreună cu părul din cauza vântului și parcă simt atingerea iubitului meu...

Pașii greoi și lenți mă poartă singuri spre cele două morminte acoperite de țărână neagră și rece. Sufletul începe să se umple de emoții și durere. Oare vă este cald și bine unde vă aflați acum?  La capetele lor se află două cruci din marmură cenușie, pe care stau gravate numele lor pe o inimă, iar mai sus de inimă apare chipul lor. În dreapta și stânga se află doi îngeri ce se roagă.

Privind chipurile lor fericite și zâmbitoare, simt cum se rupe cerul. Simt cum mi se distruge sufletul la un pocnet din degete, iar lacrimile încep să șiroiască pe obrajii mei rumeni. Buchetele de flori le las să pice pe pământul de lângă mine. Cad în genunchi între cele două morminte, la marginea lor. Nu îmi mai pasă că îmi murdăresc rochia sau corpul. Îmi înfing degetele în pământul ce îmi acoperă ființele dragi mie. Plec capul. Închid ochii și plâng cu suspine adânci și sughițuri a mia oară.

— De ce a trebuit să pleci? De ce? șoptesc încet și strâng pământul în pumni. La naiba cu promisiunea ta, tată! țip și ridic capul, lovind cu pumnul mormântul său.

Câteva bucățele de pământ se desprind de pe degete și se lovesc de fața mea, dar nu îmi pasă. Continui să privesc imaginea sa de pe cruce.

Nimeni nu răspunde, doar vântul suflă lin. Două păsărele se așează pe cruce, uitându-se la mine. Mă încrunt și le ațintesc cu privirea. Ce naiba cauți într-un cimitir? Du-te dracului și bucură-te de viață! Bănuiesc că mi-au simțit durerea și au plecat. Oftez și mă las pe șoldul stâng.

— Îmi e dor de tine, iubitule, încep să mă adresez celui de-al doilea mormânt. Împlinesc nouăsprezece ani și nu ești aici. Ce fericire e asta? șoptesc întrebarea și mângâi țărâna.

Ridic privirea și analizez a mia oară poza de pe cruce. Zâmbea. Un zâmbet de milioane, cu gropițe și dinții la vedere. Zâmbesc și eu. Era molipsitor. Închid ochii și rememorez chipul său.

Ochii de culoarea caramelului topit făceau mici riduri în colțuri când zâmbea. Tenul era fin și moale. Avea mici pistrui pe nas aproape invizibili, însă existau. Pe nasul drept de divă, așa cum îl tachinam mereu, avea un mic semnuleț de la pojar. Sprâncenele erau dese și maro, iar genele lungi de invidiat. Buzele cărnoase se simțeau superb la atingere. Îmi treceam mereu degetul peste ele înainte să îl sărut, iar el mă mușca. Era gestul meu preferat. Avea o gropiță în bărbie și o sărutam de fiecare dată când era neliniștit. Își rădea mereu barba deasă, însă creștea puțin a doua zi, cât să mă gâdile pe obraz. Când ne despărțeam îmi oferea o sărutare pe frunte relaxantă...