– Hai dragă, spune!
– Ă-ă-ă...
– Cum îți zice? I-așa de greu?
– I să zice Capsec.
– Vai de mine, cum puteți să-i spuneți așa? E un copil. Câți ani ai?
– N-nouă...
– Are cinșpe...
– Cin...? Nu...
– Ă-hă-hă! Capsec... Capsec...
– Stați... lăsați-l...
Gara de Nord, poarta orașului,... scârțâie.
Ridicați-vă deasupra metropolei, plutiți deasupra străzilor asfixiante, nesuferiți pitici! Iată-l, bătrânul troleibus se ondulează puturos prin gazele de eșapament, pe boulevard luminile tresar emoționate (copacii cu beculețe simulează și ei Champs Elisées-ul, ce să facă – da' totu' e-o simulare, chiar și moartea lentă a unui an nefast!) și în toate direcțiile se grăbesc ființele mici care populează mușuroiul.
Urmăriți viața trepidantă a viermilor filmată cu acceleratorul!
Ascultați zgomotul străzii! Ascultați mugetul năucitor al autobuzului aproape de noi, toate autovehiculele pornesc o simfonie a claxoanelor, oamenii urlă să se audă, tramvaiele..., sirena..., vine poliția,... sau guvernul...
Mulțimea se împrăștie haotic pe scările lungi ale gării, apoi pe stradă. S-a deșertat un personal și cocoșați de bagajele în care transportă sărăcia lor dinspre sat către mun'cipiu, exponenții unei clase încă nedefinite se calcă în picioare pentru a se înghesui în autobuse. Câte o femeie vârstnică, speriată că în nesimțirea-i naturală dom' șofer are să închidă ușile înainte să ajungă, se desfășoară într-un zbucium dezintegrator, înconjurată de un roi de șuți care o bruschează așa, dintr-o neînțelegere și îi scot tot ce le gâdilă degetele în interiorul sacoșelor sau genților...
Dar cei mai mulți călători descind în catacombele metroului. Așteaptă la coadă pentru cartele magnetice, nu sunt bani potriviți, este o relaxare mult râvnită după orele de stat pe coridoarele neluminate ale vagoanelor de tren. Și se trece dintr-un tren într-altul.
Afară, de-a lungul trotuarului stau, parcate, taxiurile. O echipă de întreprinzători de culoare strânge impozit pentru dreptul de a ocupa, împreună cu mașina proprie, un mic spațiu. Șoferii se plictisesc așteptând clienții, – priviți-i căscând, ce mai hahalere! Câțiva dansează în jurul unei partide de table și vrăjesc babaroasele suflând aburi către pumnii în care le amețesc – însă clienții nu se înghesuie din cauza prețului. Sunt suficiente, totuși, trei patru curse într-o zi.
Peste drum, în grup compact, stau femeile de stradă. Se încălzesc lângă butoiul de tablă unde ard cauciucuri uzate.
Cea mai tânără este „Claudia". Fiecare s-a împodobit cu asemenea „porecle haioase" și când este chemată cu numele adoptat se fandosește ca o cucoană din lumea bună. Claudia are treisprezece ani și jumătate, cât Nadia lui Comăneci când uimea lumea, bună sau proastă, la Montreal. Jalnic îmbrăcată, uneori cu muci la nas, pe care îi șterge cu mâneca hainei, precum aurolacii din preajmă, tocmai învață o meserie – și încă ce meserie! – brățară de aur.
Necăjiții care se hlizesc la ele și pe care-i gonesc zadarnic, sunt ca niște hiene atrase de un ipotetic ospăț. Inhalează praful halucinant împrăștiat prin jegul pungilor de plastic și se împleticesc în lumea cumsecade ce-i înconjoară cu toate ispitele sale intangibile. Ei au libertatea de a nu avea nimic. Și se lăfăie în ea crezând că au totul.
