Pe Alexei Ivanovici Ribako oamenii îl știau așa cum era, un om de șaptezeci de ani, cu păr puțin și mustața căruntă, nu prea înalt dar nici prea gras, cu mers lent, crăcănat și plictisit. Plictisit mai era omul acesta! Dacă era însurat? Era însurat. Era însurat cu o doamnă mică și plinuță cu de toate... excluzând tinerețea. Nina Ribakina era o femeie... nervoasă, impulsivă, nestatornică,... isterică, ce s-o lungim. Urla, plângea, se jelea că i-a oferit viața un om așa de prost dotat, laș, lipsit de voință, care nu mergea în aceeași direcție cu ea. Ce bine-ar fi fost să fie astfel! Simțea că trece viața pe lângă ea.
– Ce-ai făcut tu în viață?
El? Ce făcuse în viață? A! Chestii. Nu părea prea darnică viața cu Alexei. Avea totuși activități... Nu doar șmotru la casa fiicei care stătuse până devenise fată bătrână în casa lor și-acum se mutase. Le ocupase casa cu lucrurile ei. Însă nu era deloc mai bine. După ce a rămas singură cu el, femeia s-a dezlănțuit... De refulări parcă vorbeam...
Nu. Să nu credeți că era om prost Alexei Ribako. Lucrase la Compania Căile Ferate Ruse, impiegat de mișcare. Fugise de femeia asta până să se pensioneze. Și acum găsea motive să umble aiurea. Avea permis de călătorie gratuit și scornea tot felul de misiuni să plece de-acasă. Era război, mereu a fost război de când fusese înrolat, de copil. Luptase câțiva ani în forțele speciale până sărise zece metri în aer o dată cu explozia unei mine și i se-ntorsese cumva laba piciorului, de-aia mergea cum mergea.
– Nina, Nina, Nina...
Ce să-i ofere acestei femei? Ce?
Nu există rus să nu iubească vodca. Te salvează de toate supărările... Pe Ivan Balakov îl știa din „gostinița" lui Gari Ahmetov. Era acolo, câine de pază.
– Te salut Ivan Petro'ici. De când ești pe-aici?
– Ei! N-am venit demult...
Mai era un om înăuntru, necunoscut, un timp cu caschetă și mustață, și femeia de serviciu care mătura non-stop. La ora aceea de prânz, pe strada cu birtul nu prea se circula. Dacă ai fi întrebat un localnic pe unde umblă lumea într-un oraș ca al lor i s-ar fi zis că în port. Acolo e viermuiala. Dar pe strada Ulmilor era ora mesei. Asta făcea omul cu caschetă. Lua prânzul. Atent, măsurat, cu furculița și cuțitul, cum se cere într-un restaurant cu pretenții... Totuși... păstrase șapca pe cap!
Lui Ribako nu-i plac străinii. A luat paharul de vodca, l-a dat pe gât și a plecat repede. Cu Ivan se mai arunca la politică. Mai bine zis Ivan o făcea, dar acum nici acesta n-a zis nimic.
– Știți pe-aici un om numit Petr Petrov?
Omul acela venise după el.
– Nu.
– Dar locuiți în oraș?
– Doar nu dorm în parc, să păzesc monumentul lui Mareșev.
– Nu vă supărați tovarășe. Sunt praporgic (praporshchik - plutonier) Matei Mateevici Soloviov. De la poliția federală.
I-a arătat o legitimație în mare viteză. A fluturat-o puțin.
– Deci nu știți pe cineva cu numele...
– Domnule... Tovarășe... Nu cunosc persoana. Aveți vreo treabă cu mine?
– Nu-nu.
Cum ziceam, Alexei Ribako nu agrea străinii. De altfel venise tare nepregătit polițistul. N-avea o poză. I-a zis un nume: Petr... Velikli (Cel Mare), poate.
