Poisoned Love

1. The Beginning

       Boston e frumos!
 
     Ăsta a fost primul meu gând de cum m-am dat jos din avionul care urma sa îmi schimbe cursul vieții.
      Eram răvășită după cearta cu cretinul de Nix, dar acum ca stau sa ma gândesc, după destul timp de la eveniment, trebuia sa îl ascult. Nu trebuia sa plec și sa ii intorc spatele, dar picătură lui a umplut paharul. Iar tot ce s-a întâmplat în seara aia, Brandon, faptul ca a trebuit sa îmi las copilul în urma și eram conștientă de asta, a fost prea mult. Poate chiar mult mai mult decât ar fi putut duce un om normal.
        Iar când m-am întors după Nix, el nu mai era acolo. Asa ca am luat un avion ca să ma întorc în Boston și nu am vrut sa mai am legătură cu acel oraș în viata mea. Nu am mai ținut legătură cu nimeni din Londra și, sincer, nu cred ca mi-a lipsit orice legătură cu ei.
       
         La început a fost foarte greu. Am reușit sa ma strecor printr-o banda de dealeri de la periferia orașului. Le-am spus ca ii cunosc pe Rothers și mi-au oferit un pat în cabana lor, deja dărăpănată ceea ce nu m-a ajutat prea mult.
           Am vândut, pentru ceva vreme, droguri. Ele erau singurul meu venit real. În ciuda faptului ca a fost ușor sa fac banii necesari pentru o casă, nu dormeam prea bine noaptea știind ca oamenii cărora le vindeam marfă puteau muri. Dar nu am avut de ales. Niciodată nu am avut.
          Rar vedeam lumina zilei. Lucram doar noaptea, iar toată ziua dormeam pentru ca eram prea obosită. Când nu lucram la restaurantul, care era mai mult un bar de noapte, ieșeam în frigul serii și vindeam droguri la colțul străzii. Dar când lucram la bar era altceva. Trebuia sa servesc clienții și pentru un bonus la salariu, dansam și la bară. Eram singura lor fata care le făcea pe amândouă și care lucra și seara. În afara de bucătarul dat naibii și de barman, care de cele mai multe ori era chiar drăguț, nu aveam pe nimeni. Eram singura printre străinii aia care se îmbată și cereau tot felul de favoruri pe care nu le puteam refuza.
       Nu o sa mint, chiar dacă vorbim despre trecut sau despre prezent, în ambele perioade ale vieții mele, am simțit ca ceva nu e la locul lui. Și nu era. Ce făceam nu era legal, nu era corect și rodea fiecare bucățică care mai era întreaga din carnea mea, dar nu asta era.
         Într-o noapte, înainte sa termin munca și sa închid barul, pe televizorul mic din spatele barmanului au apărut niste breaking news: Reysand Kiersan a intrat în custodia polițiștilor în urma tentativei de omor asupra lui Stephanie Rothers. Victima este în siguranță, cu familia, iar peste o săptămână, primul proces va avea loc.
           Prezentatoarea mai avea câte ceva de spus, dar eu deja ma ridicaseram și cu toate economiile pe care le-am putut strânge pana în clipa aia - care nu erau foarte multe - am luat primul taxi și m-am întors în Londra pentru Nix. Atunci mi-am dat seama ce îmi lipsea, chiar dacă îmi era greu sau nu sa accept lucrul asta. El îmi lipsea. Căldură unui pat confortabil, a bratelor lui. Sa ii simt mirosul dimineața când nu eram sigura dacă s-a ridicat sau mai era în pat cu mine. Îmi frângea sufletul sa nu îl am lângă mine. Ma obișnuisem cu el, sa facă el totul și eu doar sa îl ajut. Uitasem cât de greu e sa fi pe cont propriu. Dar și acum, și atunci, orgoliul meu a fost prea mare sa recunosc ca el e cel care îmi lipsește cu adevărat. Ca el este cel pe care îl vreau și de care am nevoie.

         Țin minte și acum zilele pe care le-am petrecut la secția de poliție, în Londra, așteptând ca ofițerul sa ma lase sa îl vad pe Nix.
          Nu mai aveam bani sa dorm într-un hotel sau sa îmi fac dus altundeva decât în băile publice. Dormeam pe canapeaua din sala de așteptare în fiecare seara, iar ziua mi-o petreceam sperând ca ma vor lăsa, odată și-o data, sa îl întâlnesc pe criminal.
           Am așteptat trei zile. În acele zile am auzit același răspuns, de mai multe ori chiar : " Ne scuzați, domnișoară, dar nu avem voie sa va lăsăm să îl vizitați". Ofițerul ma cunoștea deja, iar în a patra zi, țin mine, nu a mai fost nevoie sa ii spun ce am nevoie. Dar el m-a întrebat cum ma chema și a tulit-o pe holurile secției. Nu trecusera mult timp pana s-a întors înapoi și mi-a spus ca deținutul poate primi vizitatori, doar ca este o problemă. Și aceea era ca Nix nu voia sa ma vadă. A refuzat cererea mea.
          Nu m-am lăsat doborâtă însă, am stat în Londra pana s-a terminat procesul și i-a fost anunțată sentința. Apoi am luat bani de la o verișoara pe care nici măcar nu îmi mai aminteam sa o fi avut, și dusă am fost.

         Acum, la mai bine de un an de la toate cele întâmplate, pot sa spun ca o duc bine. Nu sunt la fel de fericita pe cât ma așteptăm ca voi fi, dar măcar am parte de o masa în fiecare seara, un acoperiș deasupra capului și chiar un propriu copil. Îl chema Mekhi și este un băiat adorabil cu ochi albastri prin care poți vedea marea și un par blond deschis, pe care îl poarta mereu ciufulit.
          Am tot ce și-ar putea dori o femeie la douăzeci și trei de ani, însă tot simt ca nu am destul, iar asta îmi da fiori de fiecare dată.
      
         Locuim într-un pod. Mai bine zis, stam în mijlocul Bostonului, într-un vechi ceas care suna din ora în ora pentru a anunța lumea ce ora este. Prima data când am ajuns aici, am știut ca nu voi mai găsi ceva la fel de perfect, dar la început totul era vechi și prăfuit. Fereastra mare a ceasului cred ca nu mai era spălată de secole. Nu exista niciun pat, iar eu trebuia sa aduc doua pana la un zgârie nori. A fost dificil la început, dar acum, stand cu spatele la biroul meu și cu fața spre geam, văzând norii gri cum plutesc prin fata mea e un vis. Unul din care nu voi vrea vreodată sa ma trezesc, dar uneori sunt nevoită.
- Ți-e foame, nu-i asa? spune Mekhi când intra în camera cu doua pungi de la Lilly's. O brutărie de la coltul străzii care face cele mai bune gogosi pe care le-am gustat vreodată.
- Normal ca îmi e, ii răspund în timp ce îl pup pe frunte când se întinde sa lase gogoșile pe masă.
       Se da înapoi scârbit de gestul meu și striga în gura mare:
- Iack, mamă! Sa nu mai faci asta niciodată!
- Sau ce, îl provoc eu. Ce o sa îmi faci?
Se holbează preț de câteva secunde la mine și deja știu ca o sa scoată o perla mai mare decât clădirea în care ne aflăm.
- Sau o sa te pup și eu înapoi.
- Chiar te rog sa încerci, exclam sarcastică în timp ce desfac pachetul cald.
       Băiatul asta chiar are tupeu!
- Ooo, o sa plătești pentru asta.
- Orice, dar nu bătaie, se plânge el de parcă l-aș fi bătut vreodată.
- Nu bătaie. Acum, o sa te rog sa o mai faci din nou. Fă-o pe mama ta mandra, chiar dacă nu îți place.

        L-am cunoscut pe Mekhi cât eram  la periferie. Era și el pe acolo, mâncând ce mai apuca din gunoaiele ramase de la bar. M-am îndrăgostit de el din clipa în care l-am văzut. Îl luam mereu înăuntru, la căldură și vorbeam cu ek cât de mult puteam. Am aflat ca tatal adoptiv și bețiv, care o batea pe mama lui, l-a dat afara din casa și nu are unde sa se ducă.
          Arunci avea doar doisprezece ani și nu suportam sa îl vad înghetand pe terasa barului. L-am lăsat acolo și am venit aici, in centru ca să strâng oameni. I-am promis ca ma voi întoarce și îi voi oferi o casa confortabila și sigură. Am creat de una singura o mafie, care, la vremea asta are cele mai multe transporturi din întregul oraș. Luchhese e pe val de câteva luni și nu pot spune ca ma plâng, dar am din ce în ce mai putin timp pe care sa îl petrec cu Mekhi, ceea ce nu îmi place prea mult.
 
         Mekhi a devenit copilul meu după multe încercări. Am fost prin tribunaluri, încercând sa demonstrez ca părinții lui îl agresează și ca ar trebui sa fie scoși din drepturi. Doar convingerea a durat mai mult de doua luni. Apoi au urmat actele prin care se dovedește ca eu sunt mama sa adoptiva.
            Oricum ar fi, el este copilul meu și asta nu se va schimba niciodată.

           Nu dormim în același pat, chiar dacă mi-ar plăcea sa simt căldură unui trup lângă al meu. Lui Mekhi nu ii place asta și nu vreau sa îl fac sa se simtă inconfortabil. Paturile noastre sunt în colturi opuse de camera, iar fiecare are baia lui, pe peretele pe care este pus patul.

           Avem doar o camera mare. Nu exista o bucătărie, iar baile sunt destul de mici. Dar e perfect. Totul e perfect și merită efortul pe care l-am depus ca să ajung aici. Nu am uitat de Isaac. Am fost acolo chiar în ziua în care am plecat înapoi spre Boston. Doar ca el nu are cum sa ma urmeze. Acolo este și va fi casa lui pentru veșnicie. Ma bucur totuși ca pot avea un copil, chiar dacă este unul adoptiv pentru ca din ce am auzit de la medic, Mekhi va fi singurul și unicul meu copil. Altul nu va mai putea exista și poate ca par egoista sau ca nu gândesc bine, dar ma bucur pentru asta. Asa nu va mai trebui sa pierd un alt copil.

       Mekhi este tot ce mi-aș fi putut dori și as muri dacă ceva s-ar întâmpla cu el.

       Păcat ca telefonul de pe birou suna insistent de câteva minute - chiar dacă am încercat sa îl ignoram, este imposibil - și ne strică momentul mamă-fiu. Apuc telefonul și încerc sa fiu cât de calma e posibil în situația asta.

- Alo! Maria DeSantos, la telefon.