Poisoned Love

4. Euphoria

- Dacă voi, fac semn spre cei trei deștepți de la celălalt capăt al mesei, credeți că eu voi putea vreodată să fac asta, ar trebui să mergeți la un psihiatru. Urgent!
- Chloe! se răstește Christopher la mine. Nu avem altceva ce putem face! Așa că o să îți miști fundul ăla al tău, la altar, în doua săptămâni ca mai apoi să mergem să îl salvăm pe Mekhi.
- Ești un dobitoc, îi spun și mă ridic de la masă. Unul de la care mă așteptam la mai mult, dar se pare ca m-am înșelat.
    Le arat degetul mijlociu și ies din restaurant.

     Cutreier străzile Bostonului de ceva timp. Văd soarele cum apune încet pe cerul de un albastru închis care îmi îngheață sângele în vene. Un voal de răcoare și vânt s-a așternut peste oraș, dar nu aveam în plan să mă întorc acasă foarte repede.
       Când am ieșit furioasă din restaurant, Keres a urlat în spatele meu : " Fie că vrei, fie că nu, mâine o să-ți întâlnești soțul". Nu sunt deloc curioasă să îl întâlnesc pe omul ăla, mai ales după ce Christian a spus că s-ar putea să fie fratele lui Nix. Și chiar dacă nu ar fi, l-am iubit pe Brandon care a fost un mare porc, apoi pe Christian care s-a decis într-o noapte să plece naibii în Rusia și să o ia de soție pe Keres. Mai apoi am ținut mult la Nix, nu pot să spun ca l-am iubit și știu că sunt mai multe la mijloc decât ce mi-a spus el, dar cu toate astea eu l- am plăcut. L-am considerat scutul meu împotriva realității, asta până am descoperit ce era defapt și am început să îl urăsc cu tot sufletul.
      Acum îl am pe Mekhi. Dacă nenorociții ăia nu l-ar fi luat ca să se răzbune pe mine, el ar fi aici. Eu nu ar trebui să mă căsătoresc cu străinul despre care nu știu nimic și mi-aș putea petrece timpul cu fiul meu. Dar nu, nu e deloc așa.
       Oricât aș vrea să neg realitatea, aceea fiind că o să fiu o nevastă cu forța și cel mai probabil soțul meu nu o să mă iubească niciodată ci mai mult o să mă urască, asta a devenit ea. Realitatea mea.
        Am greața în gat, îmi vine să vomit de fiecare dacă când mă gândesc la asta, dar plimbându-mă pe străzile aglomerate ale Bostonului, din bar în bar, am înțeles că așa va fi. Singura soluție care are măcar unu la sută șanse că se va adeveri este acea în care eu voi fi într-o cușcă pentru tot restul vieții mele. Însă tot a rămas o întrebare la care nu cred că s-a gândit nimeni, iar dacă cineva a făcut-o sunt sigură că nu a găsit un răspuns care să o rezolve în totalitate. De ce omul ăsta misterios care nu are legătură cu nicio mafie ( poate fratele său are, dar el nu cred că o face) a acceptat să se însoare cu o fată pe care nu o cunoaște și care, ironic sau nu, este liderul cele mai mari mafii din Boston? La dracu' cu tot rahatul ăsta!

       Vechile obiceiuri mor greu, iar eu nu sunt vreo excepție. Seara s-a lăsat de-a binelea peste oraș. Merg pe trotuarul pavat și plin de felinare care strălucesc. Intru în primul club pe care îl văd, chiar pe partea stânga. Nu plănuiesc să stau mult, dar plănuiesc să uit de toate astea cât mai repede cu putință.

       La intrare stă o gorilă uriașă care mi-a cerut buletinul sau orice carte de identitate ca să vadă că am peste optsprezece ani - înseamnă că barul avea să fie ceva splendid -, dar nu aveam nimic la mine. I-am apucat cravata și l-am tras în jos, spre mine și în sfârșit i-am văzut fața. E trecut de treizeci de ani și parcă plictisit de orice aș fi vrut eu să fac, dar știu că nu o să se aștepte la asta.
        Îi șoptesc la ureche numele meu de lider în mafie și îngheață. Profit de moment și mă strecor pe lângă el, direct în bar.

       Muzica e dată tare și e foarte aglomerat. Nu văd nimic în fața mea și vreau să ajung la bar, dar totul mi-e străin. Lumea sare în sus extaziată, bucurându-se de probabil prafurile pe care le-au luat și de băuturile de la barul pe care nu îl găsesc.
      Trec pe lângă o mulțime de oameni pe care îi împing ca să îmi facă loc și am senzația că mă învârt în cerc. Nu văd nimic în afară de necunoscuți. Nu văd baia, barul. Nici măcar dealerii nu par să fie pe aici.