Poisoned Love

5. Grief

     Ma ridic dracului odată din genunchi, dau o alta dușcă de alcool pe gat și îmi iau naibii hainele de jos. Sau mai bine zis ce apuc din haine.
     Picioarele îmi tremura, iar gheata mi s-a așternut pe tot corpul și în suflet. Transpirația mi-a înghețat și s-a prefăcut în țurțuri.
      Iau sutienul pe mine fără sa îl închid la spate. Ma arunc și după bluza și pantaloni chiar dacă capul mi-o ia razna. Nu ma pot concentra pe un lucru, nu vad prea bine din cauza ceții ce brusc s-a lăsat peste trupurile noastre goale, iar senzația de amețeală și de vomă îmi fac mișcările aproape imposibile.

       Știu ca drogurile încep sa ma lovească și mai tare atunci când în încercarea mea de a ma ridica în picioare, ma lovesc cu capul de masa și nu ma mai mișc. Pe lângă ceață și tavanul alb care se învârte, apar și niște punctulete negre care sa îmi afirme căzătura. Da, știu sigur ca am căzut și ca acum stau lata pe pardoseală, cu capul la tavan și cu mâinile pe lângă corp.
        Un miros metalic își face loc prin nările mele și știu exact ce e. Sânge.
         Îmi duc mâinile cu greu la cap și simt lichidul roșiatic cu îmi curge din rana proaspătă. Cred ca viitorul meu soț e la fel de dus ca mine, pentru ca prea sta dragului nemișcat acolo. Mai ales ca am căzut și îmi curge sânge din cap. Fir-aș a dracului de proasta!

        După ceva timp, prea mult timp, ma hotărăsc și eu ca e timpul sa plec. Ma întorc pe o parte cu greu, dar ceața și amețeala sunt tot acolo. Sintomele se amplifica cu cât stau mai mult. Încerc sa ma grăbesc, dar îmi e imposibil. Ma întind cu mâinile după haine fără sa ma ridic de jos. Ma târăsc spre ele și reușesc sa le apuc.
         Ma ridic în fund, cu hainele în mâini și încerc sa ma îmbrac. Cand am băgat mana prin mânecă am dărâmat sticlele ce stăteau pe masa și s-au spart cu un sunet ravasitor de am crezut ca o sa îmi plesnească creierii.

        Îmi târăsc picioarele pana ajung la ușa și ii adresez nesimțitului care acum sta tăvălit pe canapea cu ochii închiși, niște înjurături pe care nici eu nu știu exact de unde le-am dobândit.

        Cu mâinile întinse în sus, spre clanță, ma chinui sa ma sprijin de ea și sa ma ridic în picioare. Și când, în sfârșit, am făcut-o dusă am fost, în opinia mea.
        Simțeam ca merg foarte repede, ca aproape alerg în timp ce eu abia dacă făceam câte un pas. Mi se învârtea tot capul, ceața s-a așezat în straturi și mai groase peste creierul meu, iar nenorocita aia de ușa din spate nu voia sa își faca prezența.
        Când am ieșit din camera am făcut direct stânga, pentru ca din dreapta veneam deja și în drum spre camera eram sigura ca nu văzusem nicio ieșire de urgență.

        Culoarul e lung și gresia se simte rece pe tălpile mele goale. Ime e frig, foarte frig. Totul e rece și gol aici, dar nu e târziu. Sunt sigura ca barul nu e închis după tobele care sunt lovite cu putere și după vocea omului care urla în microfon și pe care vreu sa îl îl strâng de gat. Asta nu e muzica, zici ca urla niște lupi la luna.
         Și când ajung la ușa din spate și o deschid, vad ca acel cântăreț ar putea foarte bine sa fie lup, pentru ca afara e sigur luna plină.
          E mare și rotundă. Lumineste ca cel mai cald soare pe care l-am văzut vreodată și asta îmi aduce aminte de ultima zi din Londra. Cand ma certam cu Nix pe terasa apartamentului sau luxos. Îmi aduc aminte de ultimele cuvinte pe care mi le-a spus și regret atât de mult că i-am întors spatele. Îmi pare rău că l-am lăsat în urma și nu l-am luat cu mine asa cum plănuiam.
          Aveam doua bilete spre Spania. Știam ca ii place țara, mi-a spus ca părinții lui au stat acolo cât timp el a fost micuț. Ai fost aproximativ doi ani din viata sa, dar îmi descria atât de bine peisajul încât ai zice ca a fost acolo vara trecută, nu acum o grămadă se ani.

        În schimb, când s-a umplut paharul cu apa lui de minciuni vărsate, am schimbat acele bilete cu unul spre Boston, care s-a întâmplat sa fie cel mai apropiat zbor. Și asa am stat vreo cinci ore în aeroport. Dar stand acolo, am început sa sufăr și mai mult. Nix știa unde ma duc, ma putea găsi doar cu un telefon din ce zicea el. Nu a făcut-o totuși. M-a lăsat pur și simplu sa plec.
        Ultimul lucru care mi-a trecut prin minte înainte ca totul sa se întunece a fost cât de mult ii duc dorul.