Steaua serii (#1 din seria „Între apus și răsărit")

𝐏𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠

                    𝐂𝐮 𝐚𝐧𝐢 𝐢̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆, 𝐩𝐞 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐬𝐭𝐞𝐚𝐮𝐚 𝐬𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬𝐭𝐚̆𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐩𝐮𝐧𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐨𝐚𝐫𝐚̆

          Îl privi din umbră.

          Îl privi cu irisurile-i scăpărând de furie.

          Chipul lui, murdar și posomorât, îi provocă neașteptată furie, iar ochii lui mari și prea albaștrii, și astăzi înecați de-un râu nesfârșit de lacrimi, îi aduseră pe trup fiori și-n minte aprigă neplăcere. Cum de se afla încă aici la zile de la sosire, deși-i spuseseră că n-avea să stea mult? Și când oare urma să se facă nevăzut? În lipsă de concret răspuns, făcu un pas spre dreapta, suficient cât să vadă mai bine oroarea din camera alăturată, și-și simți iară inima crăpând de ciudă, exact după cum se tot petrecea de la întâia întâlnire.

          Se strâmbă.

          Era timid.

          Și slab.

          Și atât de plângăcios.

          Ce găseau oare așa de interesant la el, încât să-i roiască în jur de la răsărit și până la apus?

          Deși buzele sale tremurânde, pline de răni și crăpate asemeni pământului în lipsă îndelungată de ploaie, ruinau de ore întregi cu ale lor răgete liniștea și nășteau în schimb haosul, la mâna lui zăceau cu toții, încercând să-l împace. Doamna Blackwood, slujnica familiei și, totodată, cea care-i purtase de grijă zilnic de la moartea mamei sale, oblojea astăzi rănile lui și-i pregătea felurite mâncăruri, amintind că trebuie să crească mare și-n putere, precum un cavaler din povești. Noua mamă – căci astfel se prezentase de cum în casă le trecuse pragul purtând rochie de mireasă – îi ședea la centimetri distanță, cu mâna-i veșnici lipită de umărul micuț și sărutându-i neoprit creștetul, asigurându-l că urmau să fie fericiți și-n siguranță. Iar tatăl...

          Fetița se blocă, fără de gând și fără de grai.

          Tatăl ședea nemișcat, undeva în apropiere, privindu-l pe băiețel cu un drag care-i fusese odinioară rezervat doar ei. Cuvintele sale, deși nu multe la număr, emanau căldură și înțelegere, iar în ochii săi negri, aceia atât de frumoși și blânzi, putea zări fără de străduință, chiar și de la depărtare, un sentiment care-ar fi trebuit să-i fie destinat doar ei – acela de iubire. Căci da, doar pe ea era menit s-o iubească. Nu pe acea femeie urâcioasă, cu zâmbet viclean, ori pe-al său plod ciudat și enervant. Ea, cea născută din sângele lui. Ea, cea care-i era fiică și-avea să fie astfel până la sfârșitul vieții și dincolo. Ea, cea care-l iubea dincolo de toți și toate.

          — Scumpo!? De ce stai ascunsă acolo? Vino să te joci cu fratele tău!

          Cuvântul frate răsună precum un tunet în vreme de furtună, iar micuța Cecilia încremeni brusc, înțelegând. Acela nu avea să plece nici astăzi, nici mâine și, mai mult ca sigur, în nicio altă dată. Pricepu, deopotrivă, și că urma să-l disprețuiască pentru totdeauna. Ori, cel puțin, până-n acea zi când n-avea, cu siguranță, să-l mai aibă parte din viața sa.

          Chiar și de avea să se asigure de una singură de asta. 

[1] Obloji, oblojesc – a trata (o rană, un organ bolnav sau un om bolnav) cu mijloace băbești; a lecui prin oblojeli; a pansa o rană.