Albastru de Caraibe

𝑪 𝑨 𝑷 𝑰 𝑻 𝑶 𝑳 𝑼 𝑳 𝑰 𝑽

CAPITOLUL IV

Vei ieși cu picioarele înainte și cu mâinile pe piept.

Dimineața următoare m-am regăsit cu cafeaua în mână, afară, pe terasă, așteptând ca soarele să răsară la orizont. În liniștea obscură îmi simțeam inima bubuindu-mi în capul pieptului, în timp ce gândurile îmi erau pătate de gânduri nefirești. Sub privirea mea se întindea măreția orașului Alicante. Lumini, mii și mii aproape că îmi acaparau în întregime ființa și credeam că dacă ar fi fost poate doar puțin mai puternice, ar fi putut chiar să îmi capteze și întreaga conștiință în menghina sa.

Urmărind conturul difuz al coastei mării, mă gândeam la rolul pe care îl voi avea în misiune, la ce va trebui să înfăptuiesc pentru a stârpi răul de la rădăcină, la sacrificiile pe care voi fi dispusă să le fac pentru a le face dreptate colegilor mei - prietenilor mei.

Totuși, nu puteam să nu mă întreb: și dacă de această dată nu voi reuși? I-am refuzat ajutorul lui Alessandro Castillio, am înlăturat ideea de a avea un partener care să mă însoțească în misiune, tocmai pentru a nu avea distrageri.

Am îndepărtat fiecare mână care îmi venea în ajutor. Am făcut-o cu bună știință, nu eram influențată de resentimentele mele față de cele întâmplate anterior. Cu toate aceste lucruri puse la punct, încă nu pot înțelege de ce am făcut asta.

Am ridicat cana din mâinile mele făcute căuș, sorbind din lichidul maroniu. Am inhalat mirosul cafelei, făcând doi pași în lateral pentru a coborî treptele dinaintea casei mele. M-am așezat pe a doua treaptă de sus, sprijinindu-mi coatele de genunchi, având grijă să nu vărs niciun strop de cafea pe pantalonii portocalii deschiși, apoi mi-am lăsat privirea să urce în liniștea văzduhului întunecat. Imediat am sesizat că în depărtare cerul începea să se lepede de stele, iar un semicerc de lumină acaparase orizontul, împânzind raze portocalii și roșiatice pe toată suprafața mării dinaintea mea, culorile erau atât de puternice încât, dacă nu aș fi avut obiceiul să privesc răsăritul de fiecare dată când mă simțeam abătută, n-aș fi fost în stare să diferențiez dacă ceea ce se înfățișa în fața mea era vis sau realitate.

Lumina sa mă învălui într-o îmbrățișare firavă, presimțind parcă că lucrurile aveau să se schimbe total, iar Elena care stă acum pe treptele casei sale cu o cană de cafea în mână întâmpinând soarele afundată în cugetări, nu avea să mai existe niciodată. Va fi ștearsă de pe fața pământului, exact ca existența celor iubiți care s-au stins mult, mult prea repede din viețile celor care îi iubeau.

Oricum, un fapt clar era acela că acea Elena încetase să existe cu mult timp în urmă, însă nu fusesem capabilă să recunosc acest lucru. Știam că tot ce rămăsese era doar o carcasă frumoasă și un zid format din muncă, eșecuri și succese. Mai știam și faptul că zidul începuse să se clatine. Puțin câte puțin, aveam să pierd totul. Tot ce am zidit, tot ce am îndurat până acum avea sa fie în van. De aceea speram ca această misiune să dea roade, voiam să existe ceva care să mă mai țină legată de Elena cea de dinainte de moartea celor care îmi fuseseră loiali până în ultima clipă.

În definitiv, tot ceea ce îmi doream eu era să simt ceva - orice, la fel ca odinioară.

Eram în stare să duc asta la capăt, mi-am zis, îmbărbătând-mă. M-am ridicat în picioare, și, privind peste umăr, am dat cu ochii de tatăl meu.

Acesta era postat în prag, cu brațele încrucișate înaintea pieptului, privindu-mă de sus cu o grimasă pe care nu o puteam descifra.