- Alyona sti bine ca vacanta e pe sfarsite si trebuie sa incepi scoala.
- Da, chiar m-am ganditsa trec zilele astea pe la scoala ca sa vad daca trebuie sa completez niste acte.
- Ohhh. Nu vei mai merge la scoala aia.
- De ce? - un copil normal acum ar fi inceput sa faca crize si sa vina cu argumente cum ca toti prieteni lui sunt acolo. Dar speciala de mine este atat de speciala incat este invizibila si nu are ca prieten nici macar o scama.
- Din mai multe motive pentru care nu am timpul necesar sa le enumar.
- Din moment ce eu sunt cea care trebuie sa se mute, iti vei face timp sa-mi explici.
- Nu inteleg.
- Ce este atat de greu in cat nu poti intelege?
- Faptul ca nu ai nici un prieten si totusi te incapatanezi atata.
Chiar daca mi-am recnoscut singura faptul ca nu aveam prieteni, spuse de el durea mai tare avand si tonul pecare il folosise. Am inceput sa fug direct spre casa chiar daca il auzeam cum tipa in urma mea.
M-am dus direct in pod, de data asta cerandui camerei sa nu poata fi deschisa decat de mine.
Toata saptamana am stat in camera si nu a fost deloc greu din moment ce camera imi oferea toate cele necesare. Am crezut ca reusisem in sfarsit sa-mi fac un prieten. Am fost orbita de fericirea pe caremi-o transmise. Oare rasetele lui imprejma mea si tot comportamentul lui in preajma mea erau false? La fel ca prietenia noastra. Si totusi copilul asta nu avea alta treaba decat sa stea sa imi ciocane mie creierii.
-Dispari!
- Nu sunt magician.
Mi-am dat seama ca nu aveam unde sa ajung cu el asa ca mi-am pus castile si am lasat muzica sa imi inunde auzul..
Dupa atata timp de gandire mi-am dat seama că gesturile mele au fost exagerate. Acum trebuia să suport consecințele și să îmi cer scuze pentru comportamentul meu exagerat.
Ies afară pentru al căuta dar nici urmă de el. Când ajung în bucătărie, lângă masă dau de o pată mare de sânge.
Tata a ajuns acasă plin de nervi și la ucis. Ori au intrat niște hoți în casă, i-au dat cu ceva în cap și l-au ascuns printre niște tomberoane. Simțeam cum raman fara aer si totul devenea in ceata. Simțeam cum ma lasa picioarele asa ca mi-am tras un scaun ca sa nu imi sparg capul. Din nefericire am lesinat inainte sa apuc sa ma asez, simtind durerea de la contactul dur cu faianta.
- Hai, trezestete!
Vocea calda mi se parea cunoscuta, auzindui ecoul in megura infinita in care ma aflam. Brusc, simt cum o forta puternica ma obliga sa-mi revin. Incep sa im simt corpul iar capul meu e o bomba cu ceas gata sa explodeze in orice secunda.
- M-ai ajuta mai mult daca nu mai zdruncina in continu.
- Slava cerului ca esti bine. Ce ai patit?
- Sange. A fost tot ce am putut spune. Il simt cum se foieste un pic dar imi raspunde.
- Mi-a curs sange din nas.
Stiam ca ma minte. Nici macar e nu se credea, in plu era prea mult sange iar daca ar fi fost cum a zis el, atunci las fi gasit lesinat pe acolo. Am decis sa abandonez subiectul si sa merg mai departe.
- Cand am vazut sangele in bucatarie te cautam ca sa imi cer scuze. Nu ar fi trebuit sa fiu atat de melodramatica, aveai dreptate iar eu o stiamprea bine.
- Nici eu nu ar fi trebuit sa fiu atat de rautacios. Stiu cat de greu iti este si ar fi trebuit sa te inteleg.
Ii era mila de mine. Nu pot sa cred. Acesta era unul din motivele pentru care nu am vrut un prieten adevarat.
- Te rog, nu te mai uita asa la mime.
- Asa cum?
- Cu mula.
- Semeni atat de mult cu mama ta.
Nesuferitul a schimbat subiectul, dar imi convine.
Restul zilei imi povestise despre parinti mei, despre ce auzisera de la adulti. Erau curajoși siy iubitori, in jurul lor mereu radia fericirea. Ascultam fascinata fiecare cuvant pe care il spunea Alex despre părinții mei. Ne ratând nici un cuvânt din ce mi se povestea.
