"să-i schimbi bandajele constant până când se oprește hemoragia, la fel și prosopul de pe frunte când se încălzește și tapotează-i cu o batistă de bumbac transpirația de pe piele"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"când vine tămăduitorul, doamnă?"
"nu știm, i-am trimis scrisoare urgentă, sperăm că-i pe drum"
Îmi simt întreg corpul arzând însă prosopul rece de pe frunte îmi alină câtuși de puțin durerea. Aud voci în jurul meu dar nu pot înțelege nimic. Deschid ochii și văd un tavan înalt, minuțios decorat iar în mijlocul lui, sta impozant un candelabru de cristal. Continui să mă uit în jur, mă aflu într-un dormitor splendid, cu mobilier din lemn masiv, compus dintr-un șifonier, două noptiere și o masă de toaletă cu oglindă prinsă în perete, sunt înconjurată de așternuturi albe și o covertură burgundie cu detalii aurii, într-un colț al încăperii erau două fotolii micuțe cu o măsuță de cafea între ele, toată camera mirosea a lavandă. În celălalt colț al camerei observ o masă albă de metal pe care erau așezate diferite bucăți de material și vase cu apă. În jurul ei stăteau trei persoane; un copilaș care se repede afară când mă vede uitându-mă la el, o doamnă îmbrăcată elegant și o alta cu haine puțin mai ponosite care spală o batistă. Încerc să mă ridic dar nu reușesc, corpul începând să mă doară și mai tare. Doamnele se întorc spre mine speriate. Mă priveau fiind atente la fiecare mișcare pe care o fac, le puteam citi în ochi teama de a se apropia de mine. Aveam o senzație stranie, niciodată în existența mea de peste un veac nu mi s-a mai întâmplat ca oamenii să fie atât de terifiați de mine. De fiecare dată când mă luptam cu câte o creatură, eram atentă să șterg memoria fiecărei persoane care mă văzuse. Sau în alte dăți când obișnuiam să mi iau forma mea umană, doar că fără aripi, ca să mă plimb prin iarmarocuri și să gust puțin din viață, să am sentimente reale, să zâmbesc atunci cand văd copii alergând pe pajiști, să-mi pară rău atunci cand văd familii că-și iau adio de la o persoană dragă, să simt că trăiesc. De data asta am dat greș, lumea știe de mine, m-a văzut luptând și mi-au văzut aripile. Corpul mi-e slăbit mai mult ca niciodată, nu mai am un gram de energie rămasă în corp, zona mea vitală e sfâșiată ceea ce-mi va face recuperarea și mai lentă. Nu am ce face, momentan sunt la mila acestor oameni. Încerc să mă ridic iar însă și de data asta nu am reușit, căzând pe spate, scâncind de durere.
"Permiteți-mi să vă ajut, domnișoară" spune doamna cu șorț, făcând un pas spre mine. Se uita la mine prudent, asigurându-se că nu fac vreo mișcare nepotrivită. Nu zic nimic dar dau ușor din cap în semn de aprobare iar ea se apropie întinzându-mi o mână să mă ajute să mă ridic iar cu cealaltă potrivește pernele cât să-mi fie comod.
Peste câteva minute de liniște profundă, o clanță apăsată spulberă pătura de tacere din încăpere. Primul care intrară era un domn robust care purta pe cap o coroană a carei stralucire se reflecta în cristalele candelabrului. Acesta fu urmat de băiețelul pe care-l văzusem mai devreme și de tot felul de oficiali regali. Regele se îndreaptă spre patul în care mă aflam și îngenunchează într-un singur genunchi la capătul acestuia, își dă coroana jos de pe cap, ținând-o în mâna dreaptă.
"Te rugăm ajută-ne, râurile seacă tot mai des, recolta este tot mai puțină cu fiecare toamnă care trece, păduri întregi de copaci se usucă și animalele mor de foame. Am văzut cum ai crescut o întreagă padure din nimic și cum ai înfruntat pasărea de foc. Dacă tu ești Gaia, zeița vieții, atunci te implorăm, salvează-ne poporul" zise disperat regele cu privirea în pământ.
Să înțeleg că pasărea phoenix este moartă.
"Niciun lucru în lumea asta nu se naște din nimic, pădurea pe care ați văzut-o, am ridicat-o cu ajutorul energiei pământului, energie care acum este aproape inexistentă din cauza voastră. V-ați uitat responsabilitățile față de Terra, ați uitat să o venerați și să îi purtați de grijă, să îi mulțumiți pentru roadele primite. Pământul e al tututuror iar voi l-ați împărțit prin vărsare de sânge, prin pierderi de vieți pe care eu încerc de mii de ani să le protejez din exterior iar voi ce faceți? vă ucideți între voi? Planeta plânge din cauza voastră. Eu momentan sunt slăbită, vor dura luni până îmi voi reveni însă când mă voi face bine, vă voi dărui un nou început dar nu o voi face dacă nu văd și de la voi o schimbare" spun apăsat.
Regele își pune in pământ și celalat genunchi, lipindu-și mai apoi fruntea de podea.
"Slavă ție" În scurt timp, toate persoanele din încăpere erau îngenuncheate în fața mea. Regele se ridică în picioare, uitându-se în ochii mei.
"Mâine vei fi dusă la castelul din nord pentru a te odihni mai bine iar când îți vei mai reveni vei fi încoronată și proclamată ca unica domniță a naturii"
"ce...cum..?" sunt confuză. De ce este nevoie de așa ceva? nu mă pot lăsa să-mi revin, fără tot tărăboiul ăsta?
"oamenii trebuie să te vadă, tu esti speranța lor"
Nu apuc să zic nimic căci ușa este izbită de perete, făcând fiecare persoană din încăpere să tresară.
