Mă uitam în jurul meu și priveliștea mă fascina, iarmarocul murmura de vocile negustorilor care încercau să-și vândă marfa pe câți mai mulți galbeni și copii care alergau sprinteni printre tarabe.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă uitam la câteva inele care mi-au atras atenția, când mă simt eliberată de greutatea tolbei mele. Mă uit în spatele meu și văd un băiat pierzându-se în mulțime cu tolba mea. Strig după el și încep să alerg după el, dacă tolba conținea săgeți obișnuite atunci nu era o problemă și l-aș fi lăsat să scape însă jumătate din săgețile mele erau încărcate cu energie și puteau omorî pe oricine le folosește. Mă împiedicam în lungimea rochiei mele încercând să alerg mai repede. Strig și mai tare însă niciun rezultat. Intru și mai tare în mulțime când cineva mă apucă de încheietura mâinii. Zbuciumată, mă uit la bărbatul care mă ține strâns de mână.
"Presupun că vă aparține" spune și-mi întinde tolba "Vi s-au tăiat baretele, nu cred că mai poate fi folosită"
Mă uit uluită la chipul frumos din fața mea care mă privea cu cea mai mare căldură pe care am simțit-o vreodată. Nu mi puteam dezlipi ochii de pe fața lui brăzdată de cicatrici și hainele ponosite pe care le purta.
"Mulțumesc" spun și mă întorc, disperată să plec cât mai repede din fața acelui om. Nu îmi doream să par indiferentă gestului lui însă sentimentul pe care-l simțeam era mult prea nou pentru mine și aveam nevoie de puțin timp să-mi dau seama ce simt.
Mă adâncesc tot mai mult în desișul pădurii pierdută cu totul. Bătăile inimii îmi încetiniră, ajungând la un ritm normal, însă stomacul încă mă deranja, simțindu-l cum se strânge din secundă în secundă. Totul din cauza acelui chip mult prea blând.
Îmi târâiam tolba pe pământ, mult prea obosită psihic să-mi mai pese când un mârâit puternic se auzi în spatele meu. Mă întorc și văd un lup ai cărui ochi erau îndreptați amenințător spre mine. Primul instinct a fost să mi duc mâna spre locul in care acum o oră erau sagețile și arcul meu. Mă las la pământ, îndreptându-mă spre tolba din iarbă pe care o secundă mai târziu văd o labă enormă, conținutul acesteia trosnind sub greutatea considerabilă a lupului. Mă ridic și mă ascund după un copac, încercând să-i absorb energia, mai apoi urmând să i ating fruntea lupului dar când să o fac, bărbatul de mai înainte își face apariția dintr-un tufiș, având o săgeată pusă în arc, țintindu-l direct in inimă.
"nuuu" țip dar era mult prea târziu, lupul fiind acum la pământ.
"de ce îți pare rău? era să te omoare" puțin confuz, încearcă să mă ridice de jos.
"nuuu, puteam să-l adorm și apoi să mă îndepărtez de el" spun plângând în hohote. Pentru mine, orice viață de pe pământ e importantă și nu suport să o văd risipindu-se, chiar daca știu că uneori este necesar.
"și ce cântec de leagăn voiat să-i cânți? hm? nu de alta dar am niște insomnii tare urâte în ultima vreme și mă gândeam ca poate mă ajută și pe mine" spune ușor amuzat "nu îți face griji, nu l am omorât degeaba, din blana lui se vor face haine de iarnă"
"Mulțumesc din nou "
"Nicio problemă. Uite. Ține tolba, ți-am zis că nu mai poate fi folosită însă părinții mei au o tăbăcărie la periferia satului, daca vrei te pot duce acolo să o repari"
Dau din cap în semn de da și continui să mă uit la el. Mă fascina felul în care vorbea, era atât de expansiv încât fiecare cuvânt pe care îl rostea însemna cu adevărat ceva deosebit. Deobicei mă simțeam inconfortabil când cineva vorbea atâta de mult cu mine însă cu el e diferit deoarece nu-mi doresc să se oprească vreodată din a mai vorbi. Vocea sa blândă mă liniștea.
Ajungem la o cabană modestă în care pâlpâia în geam o lumânare pe terminate. Drumul a fost plăcut și aflasem multe despre bărbatul care mă ajutase deja de două ori. Chan era vânător, ajutându-și familia cu mâncare și piele pentru tăbăcărie.
Intrăm în casă și dau de o atmosferă caldă și primitoare. Chan îmi ia tolba și o duce în altă cameră. Mă pun pe banca de la intrare admirând interiorul casei. Câteva murmure îmi atinseră urechile, făcându-mă să zâmbesc subtil.
"ohh dragule, cine e această fată.... oh doamne...baiatul nostru se însoară.....repede, pregătește masa mare și invit-o să stea la cină"
Un BangChan roșu ca racul își face apariția de după tocul ușii trăgând o gură mare de aer în piept.
"dorești să stai la cină? mai durează ceva timp până tata va termina de reparat tolba" spune el, evitându-mi privirea.
Doream sa-i zic că da, bineînțeles că voiam să rămân la cină, se simțea mult prea bine să fiu în componența unei familii iubitoare iar să petrec cât mai mult timp posibil cu tine era ambiția mea cea mai mare în acel moment. Însă din păcate nu am spus asta ci doar un da zăpăcit
