Focul din Inima mea

Mister

Capitolul 2 – Mister

   Zilele treceau, iar în gândurile mele se afla tot el. Au trecut aproape trei săptămâni, însă parcă totul s-a întâmplat ieri. Băncuța de sub salcie a devenit locul meu preferat. Pierdeam mare parte din zi aici, citind sau jucându-mă cu briceagul lui. Stând aici, în locul unde am vorbit, parcă îl simțeam aici. Îl voi mai revedea vreodată?

   Am așteptat mult timp răspunsul la această întrebare. După o vreme începusem să mă obișnuiesc cu gândul că nu-l voi mai revedea și că va rămâne doar o iubire neâmpărtășită. Însă destinul ne-a mai dat o șansă.

   A trecut aproape un an de la prima noastră întâlnire. În vremea aceea războiul era undeva departe de noi, însă acum nu mai era așa. Țara a fost invadată de inamici. Familia mea era îngrijorată, nu primisem nici o veste de la Paul de mai bine de patru luni. Bunica susținea că ceva rău i s-a întâmplat. În orașe soldații străini intrau în casele oamenilor pentru mâncare și haine groase. Iarna era aproape de noi și vremea devenea din ce în ce mai rece. Aici, la țară, eram încă în siguranță, însă nu știam pentru cât timp.

   Stăteam pe băncuța mea, acum plină de pături și perne moi și citeam o carte. Însă gândul meu era în altă parte. Nu puteam să mi-l scot din minte, chiar și după atâta timp încă îi simțeam atingerea. Simțeam că mă privește. Simțeam că e... e aici. M-am întors în spate pentru a fi sigură că mă înșel, însă de data asta aveam dreptate. Era aici! Iar lângă el era Paul!

   – O Doamne, Paul! Am sărit de pe bancă și am fugit să îl îmbrățișez. Ești teafăr! Slavă Cerului! Credeam că nu o să te mai întorci niciodată, bunica chiar a adus preoți să-ți facă niște slujbe. Vino, mama și tata vor fi încântați să te vadă.

   L-am apucat de braț și l-am condus în casă, nelăsându-i timp să spună ceva. Paul i-a făcut soldatului semn să ne urmeze. Mi-am dat seama că nu-i știam numele.

   – Mamă! Vino repede! Am strigat eu cât de tare am putut.

   – Noelia, dacă ai adus din nou vreo pasăre moartă prin casă... Paul!

   Mama a fugit șă-și îmbrățișeze fiul. L-a umplut de sărutări. S-au alăturat și tata și bunicii. Priveam tabloul de iubire din fața mea. Eram recunoscătoare că familia mea era din nou reunită, după atâta timp.

   Imaginea aceasta cu familia mea mi-a rămas adânc întipărită în minte. Ba chiar de câteva ori am visat că eu și soldatul vom avea parte de astfel de momente împreună.

   El a apărut lângă mine, privind același tablou. În jurul nostru se auzeau doar râsetele și multumirile bunicii. Mi-am întors capul spre el și i-am mulțumit încet.

   – Multumesc! Am zâmbit ușor după care m-am alăturat îmbrățișării de familie.

   Paul a fost asaltat de întrebări, iar mama nu-i mai dădea drumul. Bunica îi aducea tăvi întregi cu mâncare căci a slăbit foarte mult din cauza condițiilor grele de pe front, iar tata și bunicul așteptau răbdători să rămână singuri pentru a discuta despre război. Paul ne-a spus că tovarășul său va rămâne câteva zile la noi, urmând ca apoi să se întoarcă împreună pe front. Aveau o permisie de câteva zile. Mă întrebam oare de ce ar prefera să stea cu noi și nu cu familia sa.

   Seara s-a lăsat peste grădina acoperită de zăpadă, însă am preferat să mai stau câteva minute în lumina lunii, doar eu cu gândurile mele. Priveam luna care strălucea puternic, ghidând stelele într-un dans nocturn.

   – Timiditatea ta a dispărut. 

   Am auzit o voce puternică în spatele meu și m-am întors speriată.  El se afla la câțiva pași de mine. Privirea îi era ațintită asupra mea, iar ceva din acea privire m-a făcut să roșesc toată.

   – S-au schimbat câteva lucruri în ultimul an, am spus zâmbind timid.

   M-am întors înapoi la privitul cerului nocturn. L-am simțit așezându-se lângă mine pe bancă, al cărei spațiu era acum mult mai mic din cauza mormanului de pături, astfel am fost nevoiți să stăm lipiți unul de altul. Am stat un timp în tăcere, ascultând doar glasul nopții.

   – De unde îl cunoști pe fratele meu? M-am trezit eu vorbind.

   Mi-am întors privirea spre el și am așteptat să răspundă.

   – E o poveste mai interesantă.

   – Cred că am timp să o ascult.

   S-a uitat preț de câteva clipe în ochii mei și aveam senzația ca a încetat să mai respire. Și-a mutat brusc privirea și a început să vorbească.

   – Adevărul e că până acum șase luni nici măcar nu știam cum arată fratele tău. Acum un an, când te-am întâlnit prima dată stăteai aici, pe băncuța aceasta și îi vorbeai fratelui tău.  Ceva din cuvintele tale și felul în care vorbeai mi-a rămas în minte. Așa că m-am întors din nou pe front și am început să caut un anume Paul Rymer.

   Ascultam cu lacrimi în ochi cum povestește. El, un străin la urma urmei, mi-a adus fratele acasă.  A făcut asta pentru mine, deși abia dacă am schimbat două vorbe. Am ascultat în tăcere cum l-a găsit pe Paul în mâinile inamicilor, luat drept prizonier. A povestit cum l-a salvat și cum au luptat împreună pe front. Am ascultat toate acestea cu lacrimi în ochi. Nu am realizat cât de gravă era situația până acum și ce greu le era soldaților de pe front.

   – Eu... eu nu știu cum să îți mulțumesc.  Nu-ți știu nici măcar numele, iar tu mi-ai salvat fratele. Eu...

   Mi-a pus un deget pe buze oprindu-mă din vorbit. S-a uitat în ochii mei, mângâindu-mi ușor obrazul. S-a aplecat ușor spre mine și mi-a mângâiat scurt buzele cu ale lui.

   – O să iau asta drept " mulțumesc ", a șoptit el în urechea mea.

   Eram încă surprinsă de gestul său când s-a ridicat să plece. M-am uitat cum se îndepărtează și mi-am dat seama. Nu-i știam încă numele.

   – Stai! Încă nu ți-am aflat numele!

   S-a întors spre mine zâmbind.

   – Nicolas, a șoptit el și s-a depărtat de mine.