Focul din Inima mea

Prima întâlnire

Capitolul I — Prima întâlnire

     Simt și acum mirosul lalelelor de pe câmpul din spatele casei în care am copilărit, locul unde l-am întâlnit prima data.

     Razele soarelui se oglindesc în lacul cu nuferi creând parcă o poartă spre o nouă lume. Și din acea ușă miraculoasă a apărut el, călare pe armăsarul său negru cu părul lucios, ușor ondulat, cu ochii negri în care te oglindeai perfect. Purta uniforma militară, având o postură impunătoare, însă era trist. Îți ținea capul plecat și îl ridica doar puțin, refuzând să privească în ochii oricui i se adresa.

     M-am ascuns după crengile salciei de lângă lac, așa că el nu mă observase atunci când s-a apropiat, însă eu da. I-am urmărit atent fiecare mișcare, fiecare gest. Era un bărbat impunător, dar totuși blând la vorbă.

     El și bunicul au începutsa vorbească, la început încetiar apoi din ce în ce mai tare. Dar parcă se ascundea de cineva. Privea des în spate ca și cum ar fi urmărit. Se comporta asemeni unui spion. Ma întreb ce o fi în mintea lui. Bunicul se enrvase. Începuse să gesticuleze și să strige. Despre ce vorbeau oare, încât bunicul s-a enervat asa tare. Rareori se enervează, însă de când a început războiul se comportă ciudat.

     Bunicul a plecat nervos în salonul principal, unde îl așteptau oaspeții. Familia mea organizase un dineu în cinstea mea. Împlinisem șaptesprezece ani.

     L-am observat apropiindu-se de locul în care mă aflam și din instinct m-am ascuns în spatele sălciilor. Nu voiam să fiu vazută. Eram timidă, nu îmi plăcea să mă aflu în compania oamenilor.

     S-a așezat pe băncuța mică și veche, cu vopseaua scorojită. A scos din buzunar o brichetă și a început să se joace cu capacul acesteia. Era abătut și trist. Din locul în care eram ascunsă am văzut o lacrimă rostogolindu-se pe obrazul său, ca mai apoi să se piardă în barba deasă.

     Vocea bunicului s-a auzi dinspre salon. S-a indreptat și a pornit spre salonul din care răsunau râsete si muzică, chematde bunicul. Când am fost sigură că nu pot fi văzută m-am ivit din spatele salciei. Un obiect strălucitor mi-a atras atenția lângă piciorul băncii. Era briceagul lui. Cred ca l-a scăpat.

     Luasem briceagul, plănuind să îl înapoiez în acea seară, însă nu a fost sa fie așa.

     Am pornit și eu către salon. M-am oprit în fața ușii și am inspirat adânc. Am prins de pandantivul cu înger de la gât, l-am sărutat încet și am pășit înăuntru.

     Pandantivul de la gât îl primisem la naștere. Familia mea obișnuia să spună că aveam chip de înger. Că eram pură.

     Priveam mulțimea de oameni adunată în salonul mare. Rochii elegante, perle, costume scumpe. Toate adunate aici pentru a se distra.

     Deși aveam doar șaptesprezece ani înțelegeam destul de bine situația în care ne aflam. Războiul era tot mai aproape, banii începeau să își piardă valoarea. Însă în ciuda a toate părinții mei au dorit să îmi ofere momente de neuitat când voi fi prezentată în societate. Așa era pe atunci, fetele erau prezentate în public abia la vârsta de șaptesprezece ani.

     - Noelia! Vino, invitații așteaptă.

     Tata este în culmea fericirii. Unica sa fiică urma să facă cunoștință cu înalta societate.

     - Puțină atenție, vă rog! Azi este o zi importantă, darul nostru de la Dumnezeu, copilul cu chip de înger va face azi cunoștință cu lumea exterioară.

     Tata a început să își spună discursul pe care l-a pregătit încă din ziua în care m-am născut. Obrajii mei s-au înroșit. Nu îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Am ridicat privirea ca să le mulțumesc doamnelor care au venit să mă felicite și să-mi ofere sfaturile lor despre cum ar trebui să se comporte o domnișoară.