Capitolul 1
Filip
Deseori mă trezeam cu o durere cumplită de cap, iar azi era una dintre acele zile.
La naiba cu migrenele astea!
Mi-am dus mâna spre tâmple și am început să le masez ușor. Durerea nu voia cu niciun chip să cedeze. Gândurile îmi erau la Camel Black și Carolina Martin. Mă îngrijora relația lor și îmi era teamă că Black o să îi facă rău prietenei mele.
Am deschis ochii și m-am dat jos din pat, îndreptându-mă spre baie, dar m-am oprit înainte să deschid ușa, fiindcă mirosul ciudat care plutea prin casa mea, îmi era total necunoscut. Am mirosit de câteva ori și un zgomot înfundat ce venea dinspre bucătărie, mă anunța că nu sunt singur în casă. Am mormăit morocănos și am tras aer în piept. Cine putea să fie altcineva, decât Monica Heart, șoferul meu!
Am chemat toate spiritele ca să mă liniștească și mi-am frecat fața de câteva ori ca să alung toată starea de nervozitate, dar nimic nu părea că o să mă calmeze. Pașii mei abia se îndreptau spre locul cu pricina, iar când am dat cu ochii de femeia nebună care părea că se simțea ca la ea acasă, pregătind micul dejun, puțin mai aveam și făceam un atac de apoplexie.
Câteva minute bune, am rămas înțepenit în pragul ușii, ascultând-o cum fredona o melodie, doar de ea știută, și întindea pe unul din platouri, legume proaspete pentru micul dejun.
– Monica! am strigat-o dur. Ce faci aici?
Femeia a tresărit când m-a auzit, dar și-a revenit imediat afișându-mi un zâmbet imens care îi lumina toată fața. Și-a continuat ritualul, privind spre plita unde pregătea omletă și când s-a întors spre mine și mi-a făcut cu ochiul, jur că îmi venea să îmi lovesc fruntea de tocul ușii.
– Bună dimineața și dumneavoastră, domnule Ivore! V-ați trezit cu fața la cearșaf? Cald afară, nu?
Mi-am aruncat privirea către bustul meu gol când aceasta mi-a făcut semn spre el.
– Monica, ce cauți aici așa devreme? Programul tău începe la ora 9, nu la 7!
A dat din umeri, făcându-mi semn să mă așez la masă, iar eu nu știu cum și de ce, însă m-am conformat.
– Asta pentru că autobuzul meu care ajunge până aici pleacă la ora 6, iar următorul la ora 9? Ceea ce mă face să vin mai devreme. Ce era să fac? Să așteptați după mine?
– Ești șoferul meu, Monica, nu menajera ca să îmi pregătești micul dejun!
– Ei bine, mie îmi era foame! Doar nu o să plec la muncă fără să bag ceva în gură. Conform programului trimis de asistenta aia sclifosită de la biroul dumneavoastră, aveți prima întâlnire la ora 10, iar eu sincer, nu pot funcționa fără să mănânc ceva. Cu scuzele de rigoare, dar stomacul meu m-ar blestema!
– Delia, o cheamă!
– Pe cine? m-a întrebat, oprindu-se câteva secunde.
– Pe asistenta mea sclifosită! i-am replicat, dându-mi ochii peste cap.
– A... Delina, Delida, sau Delia, pentru mine, tot sclifosită rămâne.
Am oftat și am tras cana de cafea din mâinile ei când aceasta mi-a întins-o și părea ca și cum ar fi câștigat premiul Nobel pentru cel mai bun lucru făcut în lume. Am sorbit din ea, însă în următoarea secundă, am scuipat lichidul fierbinte înapoi în ceașcă.
– Ce mama dracu'?!?
– Scuze, scuze! a spus zâmbind, în timp ce mi-a dat un șervețel să mă șterg. Am uitat să vă zic că este foarte fierbinte.
– Și foarte fără zahăr! am urlat spre ea, trăgându-i șervețelul din mână.
– Domnule Ivore, ce bărbat bea cafeaua cu atâta zahăr, ca dumneavoastră?
– Unul nervos!
A ridicat mâinile în semn de predare, mușcându-și buza de jos ca să nu râdă.
– Mă jur că stau cuminte, domnule Ivore! Promit că nu mai fac!
– Cât ți-a mai rămas din contract? am întrebat nervos
– Destul, a răspuns cu un zâmbet șiret în colțul gurii.
Am lăsat capul pe spate, strângând din ochi.
Monica Heart era șoferul meu de-o lună, de când mi-a fost suspendat permisul de conducere pentru viteză. Am angajat-o la insistențele mentorului meu, Daniel Strike, spunându-mi că era unul din cei mai buni șoferi pe care el îi cunoscuse vreodată. Am crezut că înnebunesc, însă am acceptat oferta lui, spunându-mi că Monica avea nevoie urgentă de bani. Drept pentru care, aveam o nebună care nu doar că îmi conducea mașina, dar mai se băga și în intimitatea mea.
Monica era o tipă foarte tânără, de 23 de ani, despre care știam doar atât: unde este ea, este și haos. Trântea, scăpa, mesteca gumă, iar hainele, hainele probabil și le alegea cu ochii închiși. Habar nu aveam de maniera în care își punea de regulă ținutele, dar azi, purta o pereche de blugi decupați la genunchi, cu o cămașă legată în jurul brâului, maieul alb îi dezgolea foarte mult pielea, făcându-mă să mă încrunt când ochii mi se opreau de prea multe ori, pe decolteul ei.
S-a apropiat de mine, așezându-se pe scaunul liber, zâmbindu-mi ca un copil care urma să îmi ceară acadele. Ochii de-un verde smarald, priveau spre mine inocent, dar știam că în spatele ei stătea o diavoliță hotărâtă să îmi amărască viața. Părul șaten deschis îi era prins într-un coc neglijent, iar fire rebele îi ieșeau din el.
– Am văzut că azi, aveți o întâlnire cu domnul Black!
– Așa..., și? am întrebat și mi-am dat ochii peste cap.
Monica și-a așezat coatele pe masă, ducându-și mâinile sub bărbie, ca să suspine de parcă eu ar fi trebuit să mă uit la ea când aceasta ofta după Camel Black.
– Domnul Black este o păpușă de bărbat.
Habar nu aveam dacă să râd, sau să mă enervez.
– Care dintre ei?
– Oh, domnule Ivore! Nu mă bag peste cumnat! De domnul Camel vorbeam! V-am spus că am postere cu el lipite în cameră?
– Monica, tu vorbești serios? am întrebat, în timp ce mi-am încordat toți mușchii spatelui.
– Bineînțeles că vorbesc serios. Ce este frumos și lui Dumnezeu îi place!
– Ce te face să crezi că noi doi ne permitem astfel de conversații? Mă vezi cumva prietena ta ca să te confesezi la mine? Serios acum, Monica! Întreci limita! Mergi la mașină și așteaptă-mă acolo!
S-a ridicat de pe scaun, aruncând-mi o privire ucigătoare.
– Azi chiar v-ați trezit cu fața la cearșaf. Nici micul dejun nu l-am luat!
– Mișcă-te, Monica!
S-a strâmbat spre mine, iar când am auzit ușa trântindu-se în urma ei, am clătinat capul, îndreptându-mă spre baie. Femeia asta îmi va scoate peri albi în timpul care îmi va fi șofer. Fără să vreau, am zâmbit și mi-am aruncat pantalonii pe podea, aruncându-mă în duș ca să scap de tensiunea asta ciudată, care îmi dădea târcoale de câteva săptămâni bune.
Mi-am lăsat capul în jos și mi-am sprijinit palmele de perete, lăsând apa fierbinte să curgă peste trupul meu. Imaginile Carolinei încă îmi bântuiau amintirile și voiau să iasă la suprafață cu orice preț. Acum o priveam ca pe o soră, dar înainte de asta nu a fost nimic așa. Mi-am dorit-o pe Carolina încă de când i-am simțit buzele dulci peste ale mele. Ea avea 16 ani, iar eu 22 de ani. Îmi cerea să o iubesc, dar eu am fost prea înfricoșat de asta, de teama familiei mele să nu mă pună la zid că începeam o relație cu o fată de vârsta surorii mele.
Am lovit zidul cu palma când mi-am adus aminte de felul cum Carolina îl privea pe Camel Black și cum lăsase tot pentru el. Cât de mare îi era iubirea pentru el? Oare o priveam ca pe o soră, sau îmi reprimam toate dorințele?
Am ieșit din duș, trăgând un prosop din dulap, pe care mi l-am înfășurat în jurul taliei. Am dat să ies din baie, însă picioarele m-au purtat în dreptul ferestrei, unde am dat draperia într-o parte, privind spre Monica ce mușca cu poftă dintr-un sandviș. Mă simțeam vinovat că o dădusem afară în timp ce ea încerca să-mi pregătească micul dejun. Eram un ticălos fără suflet. Am pus mâna pe telefon și am apelat-o.
– Domnule Black! mi-a răspuns cu gura plină.
– Vino înăuntru! i-am ordonat și i-am închis.
Nici bine nu am aruncat telefonul că ușa de la intrare s-a auzit deschizându-se. Am rămas în dreptul patului și am numărat secundele până când aceasta urma să intre în camera mea.
5... 4.... 3.... 2... 1... 0.
Monica nu a intrat!
Bun! Deci, femeia chiar avea un gram de decență să nu mai îmi acapareze intimitatea. Ei bine, părerea mea pozitivă despre ea s-a sfărâmat când i-am auzit bătaia în ușa dormitorului meu. Măcar aici nu îndrăznea să intre, fără să anunțe.
– Intră! i-am răspuns.
Când Monica a intrat în cameră, privirea i s-a oprit pe bustul meu dezgolit și a rămas cu buzele întredeschise, ca mai apoi să înghită în sec. Și-a dat după ureche o șuviță de păr care îi intrase în ochi, încercând să nu facă vreun comentariu, dar acest lucru era aproape imposibil pentru ea.
– Domnule Ivore, a zis răgușit. Chiar era necesar să nu purtați nimic pe trupul ăsta bine lucrat, cu mușchii ăștia bine definiți?
Mi-am arcuit sprâncena și mi-am înclinat capul.
– Iar tu trebuie neapărat să privești?
– Chiar dacă aș vrea să nu mă uit, îmi este imposibil. În fine, lăsați asta! De ce m-ați solicitat?
– Pregătește micul dejun, mâncăm înainte să plecăm!
– Tocmai m-ați dat afară, domnule Ivore! Să vă reamintesc? a spus, în timp ce încerca să se uite în altă parte. Parcă nu eram menajera.
– Vrei să mănânci, sau era mai bun sandvișul acela pe care îl înfulecai mai devreme?
– M-ați spionat, domnule Ivore? a spus amuzată, făcându-mi cu ochiul.
Mi-am masat fruntea cu degetele, încercând să-mi controlez reacțiile.
– Atunci, fugi la mașină dacă nu îți este foame!
– Gata, gata! Merg și pregătesc masa! Oricum nu îmi ajungea sandvișul!
A dat să se întoarcă spre ușă, însă înainte să iasă, mi-a făcut semn spre prosop.
– Poate ar trebui să puneți ceva pe dumneavoastră. O să răciți!
Am început să râd când am auzit-o, dar nu m-a văzut fiindcă a zbughit-o imediat.
Mi-am pus costumul pe mine și am aruncat o privire în oglindă, înainte să merg spre bucătărie. Am făcut câțiva pași și am tresărit când am auzit câteva farfurii ce luaseră contact cu podeaua, dar trebuia să mă abțin ca să nu strig după nebuna asta, care ținea cu orice preț să distrugă orice îi cădea în mână.
Când am intrat în bucătărie, suspiciunile îmi erau confirmate. Am văzut-o pe Monica îngenuncheată, adunând cioburile împrăștiate. M-am oprit în fața ei, iar aceasta a ridicat capul spre mine, studiindu-mă din cap până-n picioare.
– Vă stă bine costumul, domnule Ivore! a încercat să spună, zâmbind vinovat.
– Complimentul făcut nu te scapă de vinovăție, Monica! Tu chiar ai de gând să-mi distrugi toată casa?
Am băgat mâinile în buzunar, în timp ce ea nu înceta să se holbeze la mine. A dat să se ridice și a îndreptat o rămășiță de farfurie spre mine.
– A fost o greșeală! Nu o să se mai repete și vă promit că am să vă cumpăr o veselă. Oricum asta arăta prea scumpă. Nu trebuie să mâncați din așa ceva. De acolo vă vine greața!
– Greață? am repetat, în timp ce m-am îndreptat spre masă.
– Știți greața de regulă vine când nu dormiți bine, iar coșmarurile prind forme ciudate și..., am întrerupt-o rapid.
– Ce tot zici acolo, Monica?
– Nimic, a încercat să se scuze, dând din mâini.
Și-a dres glasul, aruncând resturile în coșul de gunoi. O priveam surprins că într-un timp foarte scurt, Monica începuse să-mi cunoască toată casa, de parcă locuia aici de-o viață. A scos rapid o altă farfurie pe care mi-a întins-o în față și era incredibil de tăcută, ceea ce nu prea îi stătea în caracter. După ce a servit micul dejun s-a așezat lângă mine, înfulecând gânditoare din farfurie.
Am rămas ceva vreme privind spre ea, însă părea pierdută în gânduri. Deseori își arunca privirea spre mine, dar prefera să tacă, deși știam sigur că voia să îmi spună ceva.
– Spune ce te macină! m-am oprit din mâncat, lăsând tacâmurile pe marginea farfuriei.
– Nimic...
– Monica, este imposibil să nu ai tu ceva! Spune-mi, ce este?
– Azi, aș vrea să plec puțin mai devreme dacă se poate.
– La ce oră?
– De fapt, nu vreau să plec mai devreme, ci am să lipsesc o oră în timp ce aveți întâlnire cu doamna Carolina. Promit că vin repede!
– Unde trebuie să ajungi?
– Eu vă întreb ce faceți în timpul liber? Am o treabă de rezolvat!
– Amână!
– Ce ușor este pentru voi, oamenii bogați să amânați totul!
S-a ridicat de la masă, aruncând farfuria din care mâncase în chiuvetă și mare mi-a fost mirarea că aceasta nu s-a spart. Monica a băgat capul între umeri și din nou când s-a întors spre mine, a scos zâmbetul de copil nevinovat.
– Scuze!
Mi-am dat ochii peste cap și m-am ridicat făcând același lucru cu farfuria mea.
– Tu într-o zi ai să îmi dai foc la casă! am spus, în timp ce m-am îndreptat spre ușă.
– Iar tu să fii în ea! a șoptit, dar am auzit-o.
– Monica, mergem azi?
– Nu mi-ați răspuns dacă mă lăsați să plec!
Se ținea după mine, iar când m-am uitat spre masa de birou, am văzut că geanta îmi dispăruse. Monica și-a îndreptat spatele zâmbind.
– Nu căutați geanta, domnule Ivore, am dus-o eu la mașină! Deci...?
– Deci, ce? am întrebat-o, ocolind-o.
– Mă lăsați?
– Da Monica, mergi și fă ce vrei! Acum, du-mă la birou și lasă-mă că m-ai amețit.
– Sunteți ditamai avocatul, domnule Ivore! Cine să vă amețească pe dumneavoastră?
Mi-a deschis portiera de la mașină, dar m-am oprit înainte să urc.
– De mâine să nu îți mai iei blugii ăștia pe tine!
Am urcat în automobil, trăgându-mi portiera singur. Monica a ocolit mașina în timp ce își studia pantalonii, iar când s-a așezat în fața volanului, și-a aruncat privirea în oglinda retrovizoare.
– Domnule Filip, ce au pantalonii mei?
Nu i-am răspuns, ci i-am făcut semn să plecăm odată. Când a pornit motorul și a băgat piciorul în accelerație, corpul mi s-a lipit de banchetă și am făcut eforturi supraomenești să-mi țin nervii în frâu și să nu o concediez. Mi-am încleștat pumnii și mi-am ascuțit privirea spre ea, însă Monica era mai relaxată ca oricând. Se mișca în scaun pe ritmul unei melodii ce se auzea la radio și fredona de parcă nimeni altcineva nu o auzea.
– Mergi mai ușor! am țipat deodată la ea, văzând cum începuse să depășească mașinile prin trafic.
S-a făcut că nu mă aude, menținând viteza uluitoare.
– Te joci cu focul, Monica! Oprește acum!
Frâna bruscă mi-a făcut capul să o ia înainte, ducându-mă apoi brusc pe spate. S-a întors spre mine, așezându-și brațul pe scaunul din dreapta ca să se uite spre mine.
– Vă este rău de mașină?
– Ești concediată, Monica! Mă auzi? Concediată!
Am ieșit din mașină, lărgindu-mi cravata de la gât. Cum își permitea femeia asta să mă sfideze la orice pas? Monica era grosolană, lipsită de maniere cu acțiunile unui copil răzgâiat care se supăra dacă nu primea acadele. Când am văzut-o în fața mea, puțin mai aveam și o strângeam de gât.
– Nu aveți cum să mă concediați! Să vă reamintesc că nu am semnat contractul cu dumneavoastră ci cu firma unde lucrați?
– Pleacă acum, Monica! am urlat nervos.
– O luați pe jos până la firmă? m-a întrebat, privind în ochii mei.
– Monica, nu mai vreau să lucrezi pentru mine!
– Asta am înțeles din prima! Oricum nici mie nu îmi place să lucrez cu dumneavoastră! Sunteți arogant, fără maniere și mai și țipați la mine ori de câte ori aveți ocazia! Adică mereu.
Am privit-o stupefiat văzând cum deodată, îmi întoarce spatele, se urcă în mașină și mă lasă în mijlocul New York-ului.
– O omor! Jur!
