Un nou inceput

PROLOG

La media-> Kayla Johnson

Buna!

Dupa multi ani in care am citit zeci de carti si dupa multa vreme in care am idea asta de carte in minte am decis sa-mi incerc norocul.
Inca nu stiu ce o sa iasa dar, stiu ca mi-am dorit din tot sufletul sa experimentez si asta.

Asadar va rog sa tineti minte un lucru:
Este totusi prima mea carte, va rog sa nu aruncati cu rosii in mine 

Multumesc!

In urma cu doi ani
Fort Hope, Ontario, Canada

- Layla, ce simti azi?

- Nimic

- Ce simti in legatura cu el?

- Acelasi lucru. Nimic.

Aceleasi doua intrebari pe care mi le pune psihologul meu de doua luni incoace. Acelasi raspuns de fiecare data.

- Layla, trebuie sa simti ceva. Nu e sanatos sa-ti opresti emotiile.

Emotiile mele sunt bine, doar blocate asa cum imi doresc eu. Fata mea e goala, la fel ca mine nu mai simt nimic, nu mai exprim nimic si asa e cel bine. Inca din seara nenorocitei aia de petrecere, mi-am promis ca asa o sa fie.
Ma uit subtil la ceasul de pe incheietura si cand vad ca mai am 10 minute din sedinta respir usurata in sinea mea.

- Haide sa facem un ultim exercitiu pentru sedinta asta.
Isi noteaza ceva in carnetelul ei, apoi ridica privirea zambitoare spre mine. Nu-i raspund, stiu ca oricum o sa continue, tot ce sper e sa treaca cele 10 minute mai repede.

- Ce simti cand mama ta te imbratiseaza?
- Nimic. Mama nu ma imbratiseaza niciodata.
- Dar tatal tau?
- Nici el. Ridic din umeri ca si cum nu ar fii mare lucru si ma uit din nou prin cabinetul ei incredibil de alb si plin de flori incat ma simt ca intr-o gradina botanica.
- Dar cand te intalnesti cu prietenele tale?
- Nu ma mai intalnesc cu ele. Raspund simplu si aproape imi vine sa ma uit din nou la ceas.
-Uite un exercitiu pentru sedinta de saptamana viitoare, iesi la o intalnire cu prietenele tale si discutam despre asta cand ne intalnim.
- Bine. Aprob pentru ca altfel nu o sa scap de ea. Ma ridic de pe scaun cand isi inchide carnetelul, semn ca sedinta s-a terminat.
- Foarte bine, Layla! Ne vedem saptamana viitoare, sa ai o zi buna!

Murmum un ''la fel'' si ies din cabinetul ei, drumul pana acasa nu e lung si prefer sa merg pe jos, indiferent ce mi s-a intamplat nu mi-e frica sa ma plimb pe strada pentru ca nu mai simt nimic, nici macar frica.

Parintii mei cu siguranta sunt plecati cu afacerile lor. Detin un lant hotelier in Canda si America, ceea ce inseamna ca majoritatea timpului muncesc.
Nu si-au dat seama ce mi s-a intamplat, nici nu de gand sa le spun. Au sesizat doar schimbarea stilului vestimentar si au pus-o pe seama ''fazelor adolescentine'', m-au trimis insa la psiholog, probabil de frica sa nu fie doar o faza. Nu am vrut sa le dau nimic de banuit asa ca am acceptat, iar de doua luni o data pe saptamana ma vad cu Amalia, psihologul platit de parintii mei.

Stiu ca schimbarea a fost una radicala, de la fata mereu zambitoare, cu rochite in culori pastelate, machiaj si par aranjat, am ajuns la fata care nu zambeste aproape niciodata, poarta tricouri largi, majoritatea negre si blugi. Machiaj aproape innexistent, un tus negru si putin fond de ten.

La liceu fac aproape imposibilul sa trec neobservata, prietenele mele au incetat dupa un timp sa mai scoata ceva de la mine sau sa ma sune insistand sa iesim. Singura care nu a cedat e Rebecca pe care desi o ignor majoritatea timpului, e inca langa mine. Ea e si singura persoana care stie ce mi s-a intamplat la nenorocita aia de petrecere.
Mai grav e ca nu pot da vina pe nimeni, parintii mei m-au lasat sa fac ce vreau, majoritatea timpului nici nu stiau ce fac, nu stiau ca ies la petreceri in fiecare weekend ca orice alt adolescent sau daca stiau, pur si simplu nu le pasa.

Tot ce imi doresc e sa se termine liceul si sa plec cat mai departe de Fort Hope, Ontario.

Cat mai departe de Ryan Morrison, nenorocitul care m-a violat la acea petrecere acum doua luni de zile.

Rebecca a fost cea care m-a gasit si si-a dat imediat seama de ce s-a intamplat, desi a insistat sa mergem la politie am reusit sa o conving sa nu o facem. Imi era prea frica si tot ce imi doream era sa uit ca s-a intamplat.
De atunci mi-am promis ca emotiile nu o sa mai puna stapanire pe mine, nu mai vreau sa fiu paralizata de frica sa nu mai pot scoate un sunet, simtindu-mi gura cusuta si frica acaparandu-mi fiecare os din corp.
Cel mai rau e ca trebuie sa il vad in continuare la liceu, el a ramas la fel, de parca nu m-a violat cu doua luni in urma, nici urma de remuscare pe fata lui ori de cate ori ne intalnim intamplator pe holurile liceului. Eu in schimb nu mai exprim nimic, nici un strop de emotie nu mi se imprima pe chip, chiar daca undeva foarte ascuns simt repulsie fata de el, pe fata mea nu se vede absolut nimic.