Vrajitorii au inceput in curand sa realizeze ca era necesara o protectie anti-Incuiati. Au fost stabilite niste reguli privind locurile de desfasurare, noaptea, in mlastini, si sa se foloseasca vraji de indepartare a Incuiatilor.
In 1419, Consiliul a emis un decret care a ajuns faimos de-alungul timpului,, potrivit caruia Vajthatul nu trebuie jucat in vre-un loc in care exista cea mai slaba sansa ca un Incuiat sa poata vedea , sanctiunea pentru cei care incalcau acest decret fiind incatusati de peretele unei pivnite. In 1692, fiecare Ministru al Magiei avea printre atributii supravegherea consecintelor jocurilor magice jucate in aria lor de competenta.
Acum, echipele de Vajthat merg la stadioane care sunt protejate de suficiente precautii antiIncuiati.
Terenul - descris de Zacharias Mump in secolul 14, ca avand forma ovala, 500 picioare lungime si 180 picioare latime, cu un cerc mic central de aproximativ 2 picioare in diametru. El ne spune ca arbitrul (numit si Vrajudecator), purta cele 4 baloane in cercul din mijlocul terenului in timp ce cei 14 jucatori stateau in jurul lui/ei. In momentul in care baloanele erau eliberate (balonul era eliberat de arbitru), jucatorii se ridicau in aer pe maturi. Marcarea punctelor - Zacarias Mump vorbeste de zone de marcare existente pe la mijlocul secolului 17-lea. Zonele de marcat erau folosite pentru ghidarea portarilor cu privire la locul in care sa stea in timp ce aparau. Deasemenea, cosurile care erau folosite pentru inscriere, erau mai inalte si mai mici. Prin anii 1883, cosurile au fost inlocuite de inelele are sunt folosite si in prezent.
