Ma trezisem.
Pereti albi infricosatori si claustrofobi ma tintuiau locului. Podeaua rece ma amortise. Ce era locul asta... Nu stiam. Buimac, m-am indreptat catre usa. Clanta ruginita se invartea in gol. Am inceput sa lovesc cu putere, strigand dupa ajutor, desi nu avea nici un rost... Intotdeauna, cand esti intr-un loc ingust si intunecat, inchis, strigi dar nu ti se raspunde. Asa era in toate filmele... Asa este...
O fereastra dreptunghiulara ma ademenea spre libertate. Nu era nici prea sus, nici prea jos, ceea ce imi dadea o speranta. M-am indreptat indarjit catre ea. Am deschis primul rand de geamuri si observ al doilea rand blocat, cu neputinta de descuiat. Am inceput sa racai cu unghiile goale floricelele de gheata... Dar era gheata ? Lumina difuza din afara nu imi dovedea nimic. Dadea peretele catre exterior, sau spre inauntru, fals, intr-o anumita incinta, iluminat de neoane artificiale ? Gandeam prea mult, trebuia sa ma calmez. Dar nu puteam. Sentimentul de nesiguranta ma bantuia. O lacrima, de teama sau nervozitate, coborî pe obraz, spre buze. Am inchis pleoapele, poate poate imi voi aduce aminte de ceva... Dar nimic.
M-am prabusit pe podea si am ramas cu ochii mari, fixand un punct invizibil pe zid. Precum un prizonier al zilelor de demult. Uitat. Nebun. Vroiam sa urlu, sa sparg, sa ies... Mi-am rezemat capul, gatul imi trosni si incepusem sa ma uit nepasator spre tavan. Perspectiva parea a se pravali peste mine iar tavanul inalt zgrunturos imi zambea horific...
Dupa un timp nedefinit, incep din nou sa gandesc. Era seara aici ? Sau poate dimineata... Totusi, fereastra era unica sansa... Un zgomot surd se auzi dinspre usa. Ca un ecou slab. Parea ca un hol ce dilua sunetele in mărimea lui. Am lipit urechea de usa rece si ascultam, tinandu-mi respiratia. Nimic... Nu, ceva era. Un pas. Sau o picatura. Mai degraba un robinet de prin apropiere, dar indepartat. Ma uit imprejur. Nici macar un fir de praf. Totul imaculat. De parca camera ar fi fost croita special pentru venirea mea.
Nu puteam astepta, sa mor era cea mai cruda posibilitate... Incrancenat, am inceput sa lovesc usa puternic , cu picioarele, sperand ca se va rupe intr-un fel sau altul. Dar nu aveam destula forta in mine. Ceva ma secase. Ah, ameteala., nu din nou..
M-am dus spre capatul opus, mi-am luat avant si am lovit cu sete, cu umarul. Zgaltaitura a rasunat ciudat... Parea ca se rupe din incheieturi, dar nu era asa. Inca o data... Nu sunt asa de masiv si nici puternic. Ma chinuiam, dar tot nu reuseam de fel...
Observasem mai devreme scorojirea lemnoasa, cu buricele degetelor, mangaind lemnul uscat al portii masive. M-am lasat pagubas. Nu reuseam sa sparg acea parte ce ma izola. M-am asezat lenes langa un perete, cu spatele lipit de racoarea sticloasa a faiantei. Lumina era continua, alba si ambigua. Peretii pareau pufosi. Moi. Imi simteam degetele ciudat si corpul la fel... Ma gandeam, de obicei exista ceva cu care sa sapi, ceva de care sa te ajuti, nicaieri in lumea asta nu poti fi atat de izolat. Se pare ca ma inselam. Aici se putea... Pana si Edmond Dantes reusise, dupa mult timp, ce-i drept, sa evadeze, desi trecuse prin multe etape, nebunie, credinta extrema si speranta...
Imi era foame. Sete. Si dorinta de evadare. Simteam ca nu mai rezist... Am atipit...
Oare de ce sunt aici ? DA-MI MOTIVUL ! O LUMINA ireala ma cuprinse. Peretii disparusera, dezintegrati incet in lumina alba. Am inchis ochii, dar degeaba. Negrul mintii se inundase spectral in albul cel mai pur. Ma simteam mic si neputincios. Mai bine taceam... Imi vedeam mainile incercand disperate sa se agate de orice, dar in valurile de energie ce ma inconjurau, eram singur. Era raiul ?
In cosul pieptului simteam o taietura perfecta cum imi deschide coastele. Nu puteam vorbi. Vroiam iarasi sa strig, sa tip de durere, de ce nu ma aude nimeni... Heiiii...
Incet, durerea disparea. Si timpul trecea cu viteza. Paream atemporal, dezlipit de lumea fizica. Cu toate acestea, coboram in spirala. De ce eram in miscare ? Nu era normal... Trepte mari, late, tot apareau, desi inconjurau un turn nu prea inalt. Se zarea orizontul solului. Dar parea indepartat. Fug. Alerg. Degeaba. Se creau in infinit alte scari... si altele... Sus, nori amorfi amenintatori se roteau fara sens in jurul varfului acelui turn. Am reusit sa ies... Cred. Dar cand ?
Pe pereti, iluzionisti, apareau imagini in miscare. De fapt umbre. Si iarasi, vibrand straniu, pulsatii luminiscente penetrau zidurile groase. Ca si cum intreaga cladire ar fi prins viata. Sau isi daduse seama ca am scapat... Ce bine ! Picatura ma urmarea acustic, caci incepusem din nou sa o aud...
- Nu ai administrat destul sedativ, ce e cu tine ? se auzi vag, in spate, dimprejur, nu stiam sigur. In atmosfera sordida, printre genele intre-deschise, se observa o figura, in ceata. Sunt pe un pat. In jur alb. Deja e stresant... M-am saturat de monocromia asta. Ceva precum un robinet stricat picura ritmic, din cand in cand.
- Sunteti bine, operatia a reusit...
Ma bucur. Desi oare ce inseamna... Ce vedeam ? Nu eram eu. Heiii... Simteam cum obosesc. Splina nu mai facea fata. Ma opresc. Unde ? Rinichii goi se usurau, desi nici o parte a corpului nu era unde trebuie... fiecare in corpuri diferite...
- Operatia a avut succes ! Pacientul din pacate a decedat... vorbi cineva la telefon, uitandu-se la corpul mutilat, impartit, aruncat la reciclare.
- Nu-i nimic ! raspunse altul. Se auzi cum zambea, cu mainile in manusi galbui pline de sange si continua, privind organele inca proaspete: mai exista destui pentru extragerea materiei prime...
