Scar: Magia Elementelor

[ Capitolul IV ] ✓

Castelul părea chiar mai mare de la interior, având nuanțe de alb, auriu, argintiu, galben și roșu peste tot. Tablourile împodobeau, într-adevăr, holurile, însă nici picturile cu diverse peisaje ce îți tăiau respirația, mări ale căror valuri se spărgeau de pietrele de pe țărm, animale de mult uitate și chiar și portrete, erau nelipsite din diverse colțuri ale încăperilor. Două scări mari, acoperite cu un covor roșu urcau către un fel de balcon interior în mijlocul castelului, ca mai apoi să continue în direcții diferite, una spre stânga și cealaltă spre dreapta.

Pilonii ce sprijineau structura, ofereau în același timp o frumusețe locului, având culoarea albă a fiecărui centimetru de zid al acelui castel.
Podelele erau acoperite în întregime cu covoare de aceeași nuanță de roșu, iar în unele locuri se mai zăreau pe pereți tapițerii cu momente istorice întipărite pe ele, părând că sunt acolo de o eternitate, însă în același timp părând cât se puteau de noi datorită felului în care fuseseră curățate, la fel ca tot castelul, de asemenea.
Nu se putea abține din a arunca priviri în stânga și în dreapta, în timp ce îi urmărea pe rege, cavaleri și fiul său. Totul era făcut astfel încât să te facă să îi atunci cel puțin odată o privire, chiar și furișă, chiar și de câteva secunde.

Urcară scările acoperite de covorul roșu, lung până la balconul împrejmuit din față și din spate cu bariere de siguranță, singurele deschideri fiind făcute doar în direcțiile celor două scări. Probabil acolo stăteau cei din familia regală, când aveau vreun anunț important de dat?
Nu apucă să își pună prea multe întrebări, căci se îndepărtară de acel loc, continuând să urce scările ce coteau la stânga, ducând spre aripa stângă a castelului. Nu știa unde anume o duceau, însă își întipărea în minte o hartă a traseului pe care o pornise încă de când pășise în curtea exterioară a castelului până în momentul în care făcea ultimul pas. Nu îndrăzni însă să întrebe unde anume era dusă sau să scoată vreun cuvânt pe tot parcursul drumului.

Tatăl și fiul vorbeau pe un ton discret în față, în timp ce ea îi urma umilă din spate, la capătul lanțului de persoane. Poate mai putea încă să fugă? Voise să ajungă aici, însă nu în astfel de circumstanțe, nu când era foarte probabil să fie pedepsită pentru că pedepsise doi derbedei.
Dacă era destul de discretă, ar fi putut să încetinească pasul astfel încât să se piardă de grup, apoi ar fi putut să...

Șirul gândurilor îi fu întrerupt, iar planul ei de evadare se duse pe apa sâmbetei atunci când în sfârșit intrară cu toții într-o încăpere, ale cărei uși mari fură închise în urma lor de doi servitori, ce păreau paznici ai acelei uși.
Înăuntru era o masă la care puteau încăpea sute de persoane, dacă se înghesuiau puțin și scaune din plin. Regele se așeză în capăt, fiul său alături, iar bărbații la două scaune distanță, pe partea stângă a mesei. Încă încăpățânată, Scarlett se așează de partea dreaptă, fix lângă prințul moștenitor, ținându-și bărbia ridicată. Dacă aveau sau nu ceva de comentat, nu știa, deoarece nimeni din încăpere nu zisese nimic.

Așteptară câteva clipe în liniște, după care regele oftă zgomotos și își sprijini capul în palme.

-Ce s-a mai întâmplat acum? întrebă acesta, vizibil obosit și plictisit de situație.

-Acestă fată a avut îndrăzneala de a lupta cu noi, majestate! spuse brunetul, al cărei gât Scarlett voise să îl taie, nu cu mult timp în urmă, iar acum că îl auzea plângându-se, poate că totuși ar fi trebuit să o facă.

-Și am câștigat, pufni ea disprețuitor, făcându-l pe acesta să privească rușinat în jos. Sunteți la fel de buni în luptă, cum ar fi fost surioara mea de trei ani, dacă aș fi avut una, continuă ea, iar cavalerul îi aruncă o privire urâtă, de care ea nu se lasă intimidată.