SPORT EXTREM

Capitolul 2

         Alerga absentă, picioarele mişcându-i-se din instinct. Imaginea tinerei brunete înfiptă în stâncile ascuţite de pe fundul prăpastiei o bântuia. Carnea încă mai zvâcnea într-o baltă de sânge atunci când maşiniştii o dezlegau din cordelina ruptă. „Abandon letal", aşa îl denumeau organizatorii sporind înjurăturile perdanţilor şi declanşând uralele îmbogăţiţilor la casele de pariuri.
          Ea făcea acum parte din această nebunie intitulată Cursa Finală. Numai că micul Tor avea nevoie de ajutor. Cine să i-l fi acordat dacă nu singura lui prietenă? Un biet copil astmatic nu avea şanse de supravieţuire în mediul viciat. Marginalizat de semeni, găsise adăpost în inima fetei care îl considera frăţiorul ei mai mic. La urma urmei, era şi ea tot o copilă singură pe lume.
         — Nu pot să te las să-ţi rişti viaţa pentru mine, se împotrivise aflând despre intenţia ei.
         — Merită să încerc. Nu promit că am să şi reuşesc, având în vedere că nu este numai un simplu maraton.
         — Nu, Gha, te rog nu te înscrie in cursă. Nu vreau să te pierd.
         — Dar gândeşte-te la Marele Premiu. E singura posibilitate de a te salva. Aerul din Ghetou te va ucide în cel mult doi-trei ani.
         — Prefer să mor alături de o prietenă decât singur. Şi-apoi te-aş avea pe conştiinţă până în ultima zi. Nu, Gha, nu vreau să te sacrifici pentru mine.
         La îndârjirea puştiului, ea se prefăcuse că renunţă. Decizia era însă luată. Tor avea încă şi mai puţin de trăit decât îi spusese. După Autodistrugere, atmosfera încărcată de radiaţii, cu stratul de ozon măcelărit şi cu flora diminuată, îi condamnase pe toţi la o moarte timpurie. Majoritatea celor născuţi în această perioadă aveau malformaţii diverse, rebuturi umane lăsate în voia sorţii. Băiatul se număra printre aceştia. Gha în schimb, apucase trei ani de copilărie fericită, atunci când totul era verde şi clădirile se înălţau până la cer, când existau oraşe zgomotoase şi aer din belşug. Oamenii erau mult mai agitaţi, dar blânzi şi surâzători. Iar părinţii ei minunaţi.
         Alerga retrăind coşmarul apocaliptic. Nu se ştiau învingătorii ci doar învinşii. Omenirea pierduse totul, acum era doar o luptă pentru supravieţuire. Totuşi exista un loc în care visele puteau deveni realitate: Oraşul Fericirii. Construit iniţial ca un imens buncăr antiatomic pentru guverne şi pentru mari personalităţi ale lumii, devenise ulterior refugiul câtorva privilegiaţi. Acolo existau depozite de hrană adevărată, spaţii de locuit decente şi aer filtrat şi respirabil. Acolo se aflau şi medici care puteau trata toate bolile. Pentru cei din Ghetouri exista o singură şansă de a intra în acel Paradis de sub pământ: Cursa Finală. Ea avea de gând să câştige Marele Premiu, cedându-l apoi micului său prieten.
          După încă o oră, Gha ajungea la cel de-al treilea Obstacol. Prezentatorul şi spectatorii figuranţi aplaudau furtunos concurenţii, pe măsură ce aceştia poposeau pe pontonul instalat pe malul râului albicios care străbătea canionul.
         — Iată-ne, stimaţi telespectatori, la Nivelul 2 al cursei. Voi lua interviul concurenţilor pe măsură ce aceştia ajung la linia de sosire preliminară. Primul dintre ei, puternicul şi curajosul Zark. Spune celor de acasă cum te simţi înaintea ultimei probe eliminatorii !
         — Du-te-n mă-ta! mârâi acesta ameninţător, spre consternarea publicului.
         — Ăăă... Mda, e nervos ca de obicei concurentul nostru. Haideţi să o întrebăm atunci pe fata cu părul de aur, fragila Numărul Trei.
         — Mă simt foarte bine, răspunse Gha cu seriozitate. Alerg zilnic în Ghetoul meu şi sunt obişnuită cu efortul. Atât doar, sper ca psihic să rezist.
         — Aham, deci avem de-a face cu un Curier. Foarte frumos, Gha, foarte frumos. Dar spune-mi, cei de acasă te urmăresc sigur cu sufletul la gură. Nu vrei să le transmiţi un mesaj?
         Fata chibzui un moment.
         — Ba da, vreau să îi salut pe toţi şi să le spun că mă rog zeilor să le dea inspiraţia pariului corect. Iar în mod special, vreau să îl rog pe prietenul meu Tor să mă ierte că nu l-am ascultat.
         — Dar ce-ai făcut? se arătă curios grăsanul, însă numai din considerente specifice show-ului.
          — Am venit la concurs în ciuda voinţei sale. Dar vreau să ştie că nimic pe lumea asta nu contează mai mult decât să ai prieteni şi să fi sănătos. Totul în jurul nostru este o ruină, dar prieteniile rămân pe veci.
         Prezentatorul se bâţâia de pe un picior pe altul:
         — Minunate cuvinte, Gha. Oricum, noi ne bucurăm că nu l-ai ascultat pe Tor şi ai venit să participi la cea mai teribilă emisiune din toate timpurile: CURSA FINALĂ (aplauze prelungite). Noi îţi dorim baftă!
         Şi din nou figuranţii acţionară la comandă, adăugând la ropotul de aplauze şi fluierături încurajatoare. Vedeta trecu la ultimul concurent şi Gha se îndepărtă în linişte.
         — Văd că te ţii bine, fetiţo. Chiar că începe să-mi pară rău că nu vei câştiga.
          Zark se apropiase ferit din calea aparatelor de luat vederi. Siguranţa cu care vorbea o descumpăni pe moment. Bărbatul avea, ce-i drept, alură de învingător, fiind de departe favoritul cursei. Dacă erau altele rolurile, şi ea ar fi fost tentată să parieze pe el. Dar nu erau şi, în realitate, nici pentru unul ca el nu şi-ar fi riscat hrana raţionată pe Cartelele Verzi. Erau adversari într-un concurs difuzat în direct şi, dacă avea să piardă, măcar să nu-i cedeze fără luptă.
         — Spui aşa fiindcă te temi că am să te întrec, îi răspunse curajos. Vei pierde, Zark, ai să vezi!
         În sinea ei se mira de unde găsise atâta ambiţie în glas. Efectul se vedea cu uşurinţă pe chipul lui, arătând consternat de replică. După care îşi reveni izbucnind în acelaşi râs sonor, din tot corpul.
         — Pe bune, dacă toţi alergătorii ar fi ca tine, am avea cu adevărat o cursă nemaipomenită. Dar cu prăpădiţii ăştia mă şi mir cum de ajung întregi până la final. Uită-te la Numărul Doi că mai are puţin şi îşi dă duhul.
         Într-adevăr, ultimul sosit arăta congestionat la faţă, abia ţinându-se pe picioare.
         — N-ar fi culmea ca leşinatul ăsta să aleagă bombardierul bun? făcu gânditor atleticul bărbat.
         Motocicletele acvatice îi aşteptau ancorate la ponton, clătinându-se pe valurile repezi ale râului. Ajutaţi de maşinişti, participanţii erau îmbrăcaţi în combinezoane argintii, impermeabile şi rezistente pentru o vreme la acidul din apă. După care erau puşi să se avânte în apele otravite ale River Canion-ului străbătând aproximativ un kilometru până la Cascada Ucigaşă. Curenţii îi aruncau în hăul de dedesubt fără să se poată împotrivi. Iar din acel punct, intervenea voia sorţii. Din trei, două dintre bombardiere erau echipate cu o pernă de aer suplimentară care le atenua căderea şi le menţinea la suprafaţă. Şi, potrivit jocului, aceştia trebuiau să le aleagă după inspiraţie, în ordinea sosirii la ponton.
          — Vreau să fac un anunţ, răcni deodată Zark peste hărmălaia generală.
         Prezentatorul îşi opri discursul animat, ezitând să se apropie; cine ştie ce avea în cap nebunul să facă?
         — La dracu', faceţi puţină linişte! strigă bărbatul smulgând microfonul din mâna crainicului. Ţinând cont că printre noi este o fată aşa delicată, vreau să-i cedez întâietatea alegerii. Sunteţi de acord?
         Regulamentul nu menţiona nimic în acest sens. Gesturi altruiste în faţa morţii? Era o situaţie inedită până atunci. Publicul dădu însă răspunsul cu aplauze entuziasmate. Gha, luată prin surprindere, încremenise cu ochii la Zark. Când îşi mută privirea spre ponton, faţa ei străluci de bucurie. Vulturul Negru se afla acolo, pe şaua unuia dintre vehicole. Foarte încrezătoare se adresă bărbatului:
         — Lăudabil gestul tău, dar trebuie să te refuz. Nu-ţi face griji pentru mine, o să mă descurc şi din două variante. Eşti invitatul meu, deci alege! Şi nu uita, am să te întrec la final!
         Vedeta tv jubila pentru reuşita acelui spectacol neaşteptat. Probabil că în acel moment Coloseum-urile erau în delir. Schimbul de replici le mărise celor doi cota pariurilor. Dar pe Zark nu îl interesa acest aspect cât siguranţa cu care ea i se adresase. Începuse să o admire pentru curajul şi ambiţia ei deşi la prima vedere părea pierdută în acel joc prostesc, ca toţi ceilalţi. Clătină din cap tăcut şi porni direct către motocicleta pe care se aşezase pasărea. Aceasta îşi luă zborul, ca de obicei invizibilă pentru restul oamenilor. Inima fetei tresări; dacă greşise refuzând oferta? Era prea târziu de-acum. Sau poate că nu... Vulturul se roti încet, aterizând cu eleganţă pe cel de-al doilea bombardier.
         Maşiniştii executau ultimile verificări. Încheieturile mâinilor şi gleznele concurenţilor erau prinse în chingi metalice de corpul maşinăriilor. Astfel nu exista posibilitatea să se elibereze după ce erau lansaţi în apele învolburate, şi cu atât mai puţin cel care avea să se ducă la fund. Asta presupunând prin absurd că şi supravieţuia impactului cu stâncile. Preventiv, oxigenul din căştile închise ermetic era dozat să ţină până la capătul probei. Orice minut de întârziere i-ar fi sufocat, iar dacă şi-ar fi dozat respiraţia, oricum acidul şi otrava din apă ar fi pătruns prin costum până la urmă. Unul dintre ei avea să moară în chinuri groaznice iar Gha putea spune cu precizie cine.
          Bombardierele duduiau nervoase, accelerate din mânerul ghidonului. Start în proba Cascada Ucigaşă; cele trei aparate demarară aruncând jerbe înalte de apă în spate. Fata se desprinse prima, avantajată de greutate. Motocicleta ei aproape zbura, ţopăind pe creasta valurilor. Aruncă o privire scurtă înapoi, îngrozindu-se. Zark se străduia să îşi răstoarne oponentul ciocnindu-l din lateral. Un gest inutil deoarece nu de asta depindea supravieţuirea. Numărul Doi riposta anemic, încercând să i-o ia înainte. Discul de Urmărire se postă deasupra lor, Prezentatorul comentând în extaz confruntarea celor doi. Pariorii erau, foarte probabil, la fel de înebuniţi de imaginile difuzate tridimensional de la faţa locului.
         Gha luă distanţă faţă de confruntarea din spatele ei. Se concentră pentru ce avea să urmeze. Panourile electronice de pe mal afişau metrii rămaşi până la cascadă; încă o sută. Degetul mâinii stângi aştepta încordat pe butonul roşu. De el depindea declanşarea pernei de aer; dacă exista... Încă cincizeci de metri... Tentaţia să apese era mare, însă învelişul pernei nu rezista mult în mediul coroziv. Dacă o deschidea prea devreme ajungea inutilă la impactul cu apa. Douazeci de metri... Broboane de transpiraţie îi curgeau pe sub cască. O şuviţă de păr îi alunecă intrându-i în ochi. Fata îşi schimonosi muşchii feţei încercând să o dea la o parte. Zece metri... Nu mai avea niciun rost să încerce...
         Bombardierul se avântă peste culmea prăpastiei. Imaginea apocaliptică a torentului căzând în abis întrecea orice închipuire. Apăsă crispată pe butonul roşu. Un şuierat plăcut urechilor îi confirmă umplerea pernei de aer. Chiar apucă să o zărească înainte ca apele acide să o acopere cu furie.