SPORT EXTREM

Capitolul 3

         Cursa Finală: apogeul competiţiei însemna ultima parte a traseului apreciată la trei mii de metri. Cei doi finalişti aveau să dea tot ce puteau din ei. Rezistenţa şi strategia alergării aveau să facă diferenţa. Unul dintre ei avea să câştige Marele Premiu, biletul pentru Oraşul Fericirii. Celălalt măcar avea să se întoarcă viu acasă. Unul avea să trăiască alături de Conducătorii care guvernau din subteran lumea, celălalt avea să povestească Supravieţuitorilor cât de corectă era  competiţia la care participase.
         Gha alerga la şapte paşi în urma masivului Zark, dozându-şi efortul pentru finish. Viaţa dură din Ghetou o antrenase perfect pentru cursă. La început a fost ca o joacă. Subţirică şi energică, „zbura" printre ruine cu agilitatea unei feline, făcând diferite comisioane vecinilor. Aşa ajunsese să lucreze pentru Furnizori. Pachetele ajungeau la destinaţie mereu, câştigând încrederea beneficiarilor. După şase ani de alergare se putea spune că avea o meserie: Curier în şi între Ghetouri. Nu erau mulţi în stare să practice un asemenea mijloc de existenţă; se respira greu şi aşa, dar să mai şi fugi. Ea reuşise să îşi adapteze plămânii la trupul costeliv şi să facă faţă oricărei cereri. Prin seriozitate şi promptitudine depăşise slaba concurenţă, devenind favorita Furnizorilor.
         Acum, scăpând de emoţiile probelor mortale, se simţea în elementul ei. Condiţia fizică îi dădea curaj să pregătească un sprint fulgerător pe ultima sută de metri. Urma de văzut dacă şi Zark va rezista atacului ei, avantajat totuşi de fuleul picioarelor sale lungi. Era sigură că bătălia dintre ei nu va fi uşoară deloc.
         Se apropia de panoul electronic ce afişa distanţa rămasă şi timpul parcurs: trei sute de metri şi 7:19,04 minute. Discul de Urmărire plana silenţios deasupra lor, urmărindu-i împreună cu comentariul alert al Prezentatorului. Acum toţi spectatorii din Coloseum-uri priveau transmisia din picioare.
         Ţipătul scurt, ca un avertisment, o făcu să tresară. Vulturul Negru se ivi din neant tăindu-i calea. Gha îl urmări cu privirea cum ateriză pe craca uscată a unui copac singuratic. Atunci L-a văzut! Omul stătea nemişcat la baza trunchiului, cu picioarele strânse sub el şi cu braţele încrucişate. Încetini uimită, apoi se opri în loc uitându-se consternată la Zark. Acesta înţepenise cu gheata  în aer, uşor aplecat înainte şi cu ochii scrutând fix în zare. Îl pipăi contrariată. Muşchii înfierbântaţi îi confirmau că era viu; o statuie vie. Se răsuci apoi în direcţia străinului care o chema făcând calm din mâna.
         Se apropie curioasă. Era pentru prima dată când vedea un bătrân. Sau cel puţin nu îşi amintea să mai fi întâlnit vreunul. Părul lăsat în plete peste umeri era alb-argintiu, încadrând un chip brăzdat de cute atât de adânci şi de dese încât ochii şi gura se confundau cu trei tăieturi oblice. Pomeţii înalţi străjuind un nas mare, acvilin, îl făceau să semene izbitor de mult cu pasărea de deasupra capului său.
          Îi făcu semn să se aşeze şi ea îl ascultă ţinând între ei un mic foc făcut între câteva pietre.
         — Tu trebuie să fii Gha-Alergătoarea, auzi vocea hârâită şi înceată deşi ar fi jurat că buzele bătrânului nici nu se mişcaseră. Eu sunt Primul Şaman şi vin de foarte departe că să mă întâlnesc cu tine.
         — Poţi să-mi spui ce se întâmplă? întrebă ea timidă.
         — Te afli într-un câmp electromagnetic accelerat cu radiaţii fotonice, adică într-un Spaţiu Atemporal. Pentru noi Timpul s-a dilatat scurgându-se atât de lent încât pentru ceilalţi echivalează cu o milisecundă din viaţa lor.
         Ea aruncă o privire peste umăr la panoul electronic; cronometrul se modificase doar cu patru sutimi de secundă. Zark arăta în continuare ca o fotografie.
         — De ce spui că ai venit pentru mine?
         Şamanul indian râse încet, cu un aer misterios. Era scump la vorbă. În loc de răspuns ridică un băţ lung şi scobit pe mijloc, cu o protuberanţă perpendiculară la unul din capete. Cu mişcări lente şi calculate îndesă o iarbă uscată şi maronie, pe care o aprinse cu un tăciune. Pufăia sugându-şi obrajii stafidiţi, în vreme ce cu palma dreaptă atrăgea fumul spre nări. Când deschise ochii, aceştia străluceau plini de viaţă. Îi oferi copilei băţul de care atârnau pene de vultur şi cureluşe de piele.
        — Pipa Păcii te va ajuta să înţelegi.
        Gha imită gesturile bătrânului. Ameţeala o cuprinse îndată ce inspiră fumul albăstrui. Când îşi ridică privirea, peisajul prăfuit şi anost era înlocuit cu o pajişte întinsă de un verde crud. Pale de vânt scuturau în valuri iarba deasă care pornea chiar de lângă ea. Undeva, spre est, se vedea o turmă de animale ciudate cu un cap imens şi o cocoaşă în spinare.
        — Sunt bizoni, spuse Şamanul ca şi cum i-ar fi citit gândurile. Aşa arată locurile de unde vin. Poporul meu trăieşte în armonie deplină cu Natura care îi oferă hrană şi adăpost.
         Gha observă o aşezare cu corturi înalte şi colorate, printre care umblau bărbaţi şi femei îmbrăcaţi sumar. Fiecare avea o preocupare, absorbiţi de munca lor. Chipul ei se lumină de încântare. Vocea interlocutorului era blândă şi molcomă precum a unui bunic:
         — Am venit în Timpul tău ca să îţi dezvălui un mare secret. Premiul pentru care alergi, Oraşul Fericirii, află că nu există.
         — Nu-i adevărat, se revoltă ea. Am văzut imagini de acolo. Salvarea noastră, a tuturor, e acolo.
         El clatină din cap cu amărăciune.
         — E numai o iluzie. Mai adevărat este ceea ce vezi tu acum decât ce-ţi închipui că există. Aja, Marele Spirit al Preeriei, te va ajuta să înţelegi.
         În acel moment, vulturul coborî planând şi se aşeză pe umărul fetei. După care Gha simţi că e ridicată de la pământ, înălțându-se cu uşurinţă; zbura.
         Sufletul ei purtat de uriaşa pasăre înregistra mental imaginile văzute de sus. Pluti deasupra traseului, peste capetele publicului încremenit şi intră în picaj de-a lungul liftului de sticlă ce cobora pe versantul prăpastiei. Spiritul imaterial pătrunse nestingherit în structura pământului argilos de la suprafaţă şi mai departe, prin rocă până descoperi parterul construcţiei subterane. Locul nu era decât o imensă groapă comună unde scheletele rânjeau satisfăcute de teribila farsă. Nici urmă de Conducători,de Savanţi ori de Medici. Niciun fel de hrană, aer saturat ori Speranţă. Fata afla într-un mod neconvenţional că trăia într-o lume stăpânită de minciună, de anarhie şi de vise iluzorii.
         Spiritul o purtă de-a lungul culoarelor părăsite până ce, deodată, se avântă în sus ieşind la suprafaţă, în acelaşi loc de unde plecase. Gha clipi şocată simţind cum vulturul plecă de pe umărul ei, îndepărtându-se în zare. Pentru ce concura? Pentru ce lupta? Riscurile pe care şi le asumase, sacrificiul ei, nu erau altceva decât condamnarea la moarte a celui pe care îl voia salvat. Sfârşitul prin dărâmăturile Ghetoului, cu un prieten care să te ţină de mâna în ultimul minut, i se părea mult mai demn decât cinismul acestor ucigaşi în direct.
         Bătrânul o privea cu compasiune. E greu să afli dintr-o dată că întreaga raţiune de a supravieţui nu era decât o utopie ascunsă sub masca minciunii.
         — A sosit vremea să ne despărţim. Ţi-am adus un dar, Gha, un dar pe care îl meriţi cu prisosinţă.
         Cu mişcări încete, despături o bucată de piele tăbăcită dezvăluind o insectă ciudată, necunoscută fetei. Avea mai multe picioruşe, o pereche de cleşti şi o coadă arcuită cu un ac la capăt.
         — Acesta este simbolul Morţii şi al Renaşterii, al distrugerii şi al reconstrucţiei, al dispariţiei vegetaţiei şi al supravieţuirii în sămânţă. Poartă-l cu tine, te va ajuta să ajungi acolo unde îţi este locul.
         Copila acceptă vietatea din palmele încreţite de ani ale Şamanului, privind-o cu interes. Întrebarea ce îi încolţi în minte se putea defini ca o chintesenţă a întregii filosofii existenţiale:
         — De ce eu?
         Călătorul în Timp dădu din cap ca şi cum se aştepta să i se ceară o asemenea explicaţie:
         — Totul în jurul tău este rezultatul inconştienţei oamenilor. Tehnica şi dorinţa de putere i-au împins  să ia decizii catastrofale, distrugând tot ce era mai de preţ în proprietatea lor: Planeta. Restul Constelaţiilor au asistat neputincioase la acest declin, plângând sfârşitul tragic şi prematur al suratei lor. De aceea au decis să intervină, alegând suflete pure ce mai pot schimba Destinul care stă scris. Tu eşti unul dintre ele, Gha, iar semnul sub care te-ai născut aparţine unui alt timp şi unui alt spaţiu. Acceptă această misiune fiindcă tu însăţi eşti o Minune. Şi să nu-ţi fie frică să părăseşti o lume care nu are ziua de mâine.
         Imaginea bătrânului indian se estompa odată cu mediul înconjurător.
         — Ce trebuie să fac, strigă ea realizând că se va pierde contactul.
         — Uită unde eşti pentru a-ţi aminti când vei fi! Ai încredere în instinctul tău şi termină ce ai început, o îndemna Şamanul înainte de a dispărea definitiv.
         Singură mărturie a trecerii prin Spaţiul Atemporal era mica insectă din mâinile ei. Fata o băgă în sân întorcându-se pe pistă. Aruncă o privire scurtă la afişajul electronic; trecuse cu puţin peste o secundă. Zark avea piciorul coborât pe sol. Dintr-o dată liniştea mormântală prinse viaţă, ca şi cum cineva apăsase tasta „play" a unei emisiuni înregistrate. Bărbatul din faţă îşi continua imperturbabil alergarea când vocea provenind din difuzoarele Discului de Urmărire îi sparse timpanele:
         — De necrezut, stimaţi telespectatori! Numărul Trei s-a oprit inexplicabil. Oare să îi fi cedat plămânii? Oare să abandoneze tocmai acum?
         Creierul fetei lucra febril; întrecerea nu mai avea nici scopul, nici logica dinainte. Dacă învingea, Tor era sacrificat, dacă pierdea, Zark era condamnat la moarte. Ştiind adevărul, se simţi obligată să îi salveze pe amândoi.
         O rupse la fugă accelerând incredibil. Când mai erau două sute de metri până la finish, îsi depăşi  adversarul menţinând acel sprint nebunesc. Trecu pe lângă el simţindu-i respiraţia îngreunată, încercarea de a înteţi ritmul, apoi privirea lui cum o ardea în ceafă. Capul îi vâjâia, plămânii slab oxigenaţi se sufocau, iar picioarele se aruncau înainte fără să le mai simtă. Trebuia să reziste, cu orice preţ trebuia să ajungă prima la capăt.