Jurnalul unui panda ţăcănit

01 ianuarie, 2013

01 ianuarie, 2013

M-au găsit! Astăzi, în timp ce dormeam liniştlt după ce mâncasem o porţie de bambus bine meritată, am auzit nişte paşi. Am încercat să mă ridic din culcuşul meu moale şi cald, dar aveam aşa o lene în mine, că pur şi simplu mi-am spus că a fost doar în imaginaţia mea şi nimic mai mult. Deci, am adormit la loc, şi când m-am trezit ce să vezi: zburam intr-o cuşca minusculă în care abia îmi puteam mişca funduleţul meu mare, dar adorabil. Şi această cuşca era atârnată de un elicopter. Uite aşa, se face că puteam să observ, de sus, întregul New York. Stai, ce? New York? Nu se poate! Eu vin din China. Şi totuşi, dacă ştiau că vor zbura cu mine tot drumul până in Statele Unite, de ce, bambusul meu, nu s-au deranjat să-mi ia o cuşca mai mare? Este pur şi simplu inacceptabil!

În numele gustăricilor mele zilnice, ce se întâmplă? Vântul îmi suflă din ce în ce mai puternic în faţă. Ne apropiem de sol. Pot să văd alte câteva habitate cu diverse animale în ele. Stai, ce? Nu se poate! Ne îndreptăm catre... ZOO? Nu pot să permit aşa ceva. Ştiu prea bine că tot neamul Pandersan, din care fac şi eu parte, nu a fost nici măcar o dată capturat şi adus la zoo. Nu pot fi eu ruşinea familiei, cel care pătează acest nume glorios. De ce glorios? Deoarece este ultimul neam de panda care nu a avut pâna acum nici măcar un locuitor al grădinii zoologice. Tata ar fi atat de dezamăgit de mine, acum... Probabil mi-ar ţine o lungă predică despre ce înseamnă mândria de panda si cât de important e numele pe care îl port. Apoi, mi-ar explica în detaliu cât de crucial este să-ţi asculţi familia, să o respecţi şi să nu o faci de ruşine. După aceea mi-ar da o pedeapsă dureroasă, precum eliminarea uneia dintre cele cincisprezece gustări zilnice sau chiar mai rău! Poate ar reduce una dintre cele şapte mese principale ale zilei. Atât de crud!

Vezi ce faci, domnule caiet? Chiar nu observi? În timp ce eu mă îngrijeam să scriu aici panicat, elicopterul a aterizat, iar eu am fost pus într-o cuşca mai mare cu doar zece milimetri. Acum stau bosumflat şi mă uit cum dorm urşii bruni. Chiar şi în somn arată tare neprietenoşi. Poate că vor să mă mănânce. Sau poate că sunt nervoşi că a mai fost găsită o victimă şi le este milă de mine. Îi înteleg, şi mie îmi este milă de mine. Mi-aş dori din tot sufletul să mă fi mişcat atunci. Dar lenea mereu îmi învinge conştiinţa, n-am ce-i face! Acum o să mă aşez puţin mai confortabil. Poate, poate reusesc să dorm un pic. Cine ştie! Există posibilitatea ca totul să fie un vis şi să mă trezesc tot la mine acasă, in China.

Ăsta da somnic bun. Acum am nevoie de o gustărică. Burtica mea e cam supărată şi îşi doreşte cu toată fiinţa ei de burtică adorabilă o bucăţica de bambus. Salivez si când mă gândesc. Oare cum am rezistat atât de multa vreme fară mâncare? De fapt, nu contează! Acum tot ce este important e ca abia aştept cina.

Din păcate tot aici sunt. Închis în cuşca asta minusculă, nu mă simt prea bine. Dar simt că mă mişc, mai bine zis că "habitatul" meu este împins. Oh, nu! Mă îndrept către urşii bruni. Chiar nu am chef de răutăcioşii ăştia mici, care sunt orice numai mici nu. De fapt, nu ştiu dacă sunt cu adevarat răi sau nu, dar al şaselea simţ îmi şopteşte ceva. Şi nu e nimic bun sau curat legat de blanoşii aştia gigantici şi ciocolatii.

Am ajuns în habitatul lor. E mult mai mare locul ăsta plus că, pentru prima dată după paisprezece ore îmi pot mişca funduleţul scump şi adorabil. Din fericire toţi maronii dormeau, deci aveam ceva timp de explorat, dar am auzit ceva:

-Nu avem încă un habitat pentru urşi panda, dar se lucrează la unul şi ar trebui să fie gata în prima zi de primăvară.

-Bine, bine! Ai timp până în primăvară. Apoi, jur că o să chem Protecţia Animalelor.

Hm... Protecţia Animalelor. O să mă gândesc la asta. Ar putea fi şi de bine şi de rău. Dacă mă vor lua şi mă vor duce înapoi în China totul ar fi perfect, dar dacă mă vor trânti într-o cuşcă şi mai mică faţa de cea de la elicopter sau mă vor duce într-o altă zoo ar fi groaznic.

-Măi, măi, măi, ce avem noi aici? O prospătură de film vechi sau ce? mi-a întrerupt o voce de brun gândurile. Ia zi, micuţule, care este numele tău de neam?

Din alb m-am făcut roşu de furie. Cum a îndrăznit să mă facă film vechi? Doar pentru că sunt alb şi negru nu înseamnă că trebuie sa mă compare cu "Stan şi Bran". Şi el e maro, iar eu îl pot compara cu un rahaţel, dar nu zic nimic. Mă limitez la gânduri. Plus că nu are logică! Cum adică "prospătură de film vechi"? Ori e vechi, ori e proaspăt, nu?

-Te rog, nu-mi mai spune film vechi! am sâsâit.

-Nu-mi spui tu mie ce să fac! a exclamat el furios, dar se redresă rapid şi continuă pe un ton ceva mai calm. Răspunde la întrebare! Neamul tău?

Atunci, m-am panicat. Nu puteam spune ca sunt un Pandersan. Într-o zoo bârfele circulă foarte repede, iar cu ajutorul păsărilor se împraştie în întreaga lume în aproximativ trei zile. Aşa că, am zis primele două nume ce mi-au trecut prin cap:

-Sunt un Pandeinstein combinat cu Pandursen. Mă cheamă Po.

Am ales să fiu o combinaţie deoarece combinaţiile aveau mai multe rude şi asta îi speria de obicei pe urşii bruni. Plus că Pandeinstein - Pandursen era o combinaţie cunoscută, deci nu aveau cum să bănuiască ceva.

-Dragul meu Po, noi vom fi compania ta neplăc... pardon, plăcută de acum încolo, a zis el cu o voce vicleană arătând către cei cam 30 de urşi bruni.

Mi-am înghiţit un nod din gât. Îmi aduc aminte că, de pe la vreo un anişor, când familia mea a dispărut, mereu m-am tot rugat Măritului Bambus să îmi ofere câţiva urşi drept companie şi o viaţă mai palpitantă, plină de aventuri şi de provocări. O viaţă în care să nu mănânc chiar toată ziua ci să mai fac şi altceva. Of, of, of, Bambusule, nu la asta mă refeream!