”bolnav de necuvinte devii uneori, o creatură de hârtie care simte încă, dar nu mai ştie de ce-i sângerează sufletul.”
Mă simțeam pierdut în această adunătură de alb și nu prea puteam înțelege ce se întâmplă în jurul meu. Frigul îmi intra în oase și zăpada în pantofi, și picioarele îmi tremurau și dinții îmi dârdâiau. Stăteam. Pe loc, nemișcat, împietrit. Paltonul negru d-abia îmi ajungea până la genunchi iar pantalonii mi se păreau mult prea subțiri ca să-mi țină de cald. Zăpada îmi acoperea gleznele și simțeam că tot ce a existat vreodată în mine se transformă în gheață. Dar oftez, un oftat adânc și mă concentrez pentru un moment pe mișcările individuale ale corpului meu, cum tremuram ca un animal amărât; dar ce zic, eu chiar sunt un animal amărât, mizerabil, fiu de cântăreață. Măcar dacă aș fi singur! Toți suntem animale în ochii mei; mai ales Pinguinu', luar-al diavolul, cu trăsura lui amărâtă! N-ar fii el în mână cu ăl' necurat dacă nu mă lasă să îngheț de viu. Nu mă așteptam să fiu lăsat singur și mi-a picat prost când majordomul nostru a refuzat să mă ducă în oraș, zicând că are prea multă ” treabă ”; a naibii treabă, e! Mai multă lene decât treabă. Că, vai! Multă treabă-i aia de majordom.
