Arme Albe

Prolog

Acum fără nicio îndoială, cu nicio speranță, mi se pare a fi doar un joc amiabil fără posibilitate de orientare către lumea reală. Emoția de dorință persistă mai tare acum ca niciodată. Fiecare șoaptă mă determină să țip mai tare fără a scoate un sunet.

Este revoltător de greu să îți retragi instinctele și nevoile pentru a nu părea o pradă ușoară. Timpul se lasă obosit stând parcă pe loc în timp ce imaginația își face prea repede de cap în mintea mea prea plină de gânduri interesante privind apetitul de amor amar. Nicio schimbare din jur nu poate afecta intensitatea pasiunii ce ne pune într-o dilemă a sinelui blocat.

Dorința eternă a sufletului alb, supus, nemuritor, prezintă interesul de a locui pe pieptul bine conturat precum o hartă a galaxiei găsite în timp, recent, a omului ce pare a fi al meu din pură rațiune predispus necazului.

Ne urmărim interesele pretinzând că suntem necunoscuți, jumătate dragoste, jumătate ură, mișcându-ne trupurile într-un sincron perfect precum o apă curgătoare ce stă să fie otrăvită.

Nu pot spera sau visa la o alta idee decât imperfecțiunea sufletului ce m-a făcut să simt atât de tare încât a ajuns să doară. El a ținut morțiș să mi se ascundă în vene, să-mi scrie pe piele și să îmi vorbească în șoaptă fără de început sau sfârșit. Suntem mult prea predispuși la un loc, un gând, un sentiment ce depășește chiar și un infern ce detaliază frica și suferința. 

Traiul pe pământ pare mult prea plictisitor. Amorțeala buzelor după un sărut atât de dur și aromat pare mai real decât orice obiect existent pe pământul ăsta, atât de gol, rezultat indiferenței vitale a omului născut nefericit.

Profiți de puterea ta de a-mi fi protector și dorință nefastă încât inima ta lasă garda jos iar atingerile și vorbele mele pictate în culori calde și miros de cafea îți provoacă ușor o dependență indirect iar psihic îți devin piază rea a destinului tău ce urmărește păstrarea unui chip arogant și indiferent de fel.

Trebuie să hotărăști cum anume poți profita de puterea permisă folosindu-te de reperele date de trupul meu ce îți așteaptă atingerea încât plămânii parcă depind de ale tale mâini fine dar dure.