ea e cosmos

vi.

băiatul meu albastru a murit în mine
puțin câte puțin
și a început să se descompună fără mine

nu știu ce să fac ca celulele mele să nu se mai dividă
și să-mi dea înapoi sentimentul de siguranță
că poate mâine mă voi renaște
și voi bea din mine
așa cum un copil își linge sângele ca să se curețe
așa cum sub unghie stă serotonina mizeriei
așa cum papagalul kea găurește cu ciocul tegumentul oilor pentru a consuma grăsimea

livezile bătrâne nu mai prezintă aceeași nostalgie
și soarele tot înaintează în vârstă
îmi pare bine că nimic nu se întoarce la locul lui
traumele se duc și ele
nu contează cum durerea cicatricilor se pierde prin neocortex
la sfârșitul unei respirații și un sfert vom fi mai mult morți decât teferi
și nici asta nu contează
puteam să scriu orice în această zi decedată de 28 mai
dar iată-mă scriind despre capîntortură pierdut în
r e f l e x i i
d e
s f âr ș i t u r i m o n o t o n e