În mitologia egipteană e recunoscută existența vieții după moarte, aceasta doar cu condiția reunirii după deces a celor trei elemente esențiale ale ființei umane: corpul, ba-ul (sufletul) și ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul cu cap de berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naștere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) și suflet (ba). Ba-ul și ka-ul sunt invizibile în timpul vieții, dar formează cu trupul un tot unitar. După moarte însă, sufletul (ba-ul) își ia zborul, având înfățișarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează pe statuia mortului în două brațe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie.
În condiții obișnuite, cadavrul unui mort se descompune. Dacă nu se întreprinde nimic împotrivă, omul nu va mai beneficia de o nouă viață după moarte, deoarece nu mai deține cele trei elemente esențiale ale ființei. De aceea, pentru a păstra trupul, egiptenii au dezvoltat tehnica îmbălsămării morților (tehnica mumificării), pe care, conform legendei, Anubis a folosit-o pentru prima oară pentru Osiris. Astfel, după moarte, regii, reginele, oamenii bogați, demnitarii aveau parte de îmbălsămare, singura metodă de a înfrunta moartea. Ei erau apoi înfășurați cu fâșii de pânză sub care se puneau amulete pe care erau scrise rugăciuni, formule magice, etc. Erau așezați în sarcofage de lemn sau din metale prețioase, cu sculpturi și picturi, iar împreună cu ei era îngropată și o parte din averea lor, pe care o vor duce pe tărâmul celălalt. Sarcofagele erau așezate în morminte specific egiptene, cum ar fi piramidele, simboluri ale perfecțiunii și ale înălțării înspre cer. De aceste piramide benficiau doar marii regi sau descendenți regali, cele mai mari construcții de acest tip fiind cele ale faraonilor Keops, Kefren și Mikerinos.
Conform mitologiei egiptene, mortul nu rămâne în mormântul său. Lui i se înfățișează zeița Isis sau zeul Anubis, care îl conduc înspre lumea morților. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) și este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeița Maat este cea care păzește balanța sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanței se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiței Maat, pană care nu mințea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcașul inteligenței. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, și era înghițită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu și corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viață eternă. Dacă însă balanța rămânea în echilibru, însemna că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris accepta să ofere viață veșnică mortului. Zeul Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăblițele lui, după care mortul poate să trăiască veșnic alături de Osiris.
Orientul Mijlociu
În Orientul Mijlociu exista credința că morții sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. Concepția aceasta nu este prezentă însă și în epopeea lui Ghilgameș, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu, prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup și suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a ființei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perși nu își îngropau morții și nici nu îi incinerau, deoarece pentru ei focul și pământul erau elemente sacre și nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morții erau duși în așa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieții. Oamenii răi sunt sfâșiați în întregime de demoni, conform profețiilor lui Zarathustra. Se spune că demonul Vizareșa se arată în zorii celei de-a treia nopți și duce sufletul legat al omului rău la demoni. Sufletele celor drepți sunt duse de Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de Rașnaw. Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de Ahura Mazda și de zeii Amesha Spentas, în Casa Cântecului.
