Dor - MinSung

1. Neobișnuit

: Era o seară frumoasă și călduroasă de vară în Ane, un cartier liniștit din Ulsan, acest mic orășel, al subdiviziunii principale Gwangyeoksi, a Coreei de Sud, împreună cu orașul specific Teukbyeolsi și provincia Do. Cerul era senin, iar vântul adia ușor printre crengile copacilor bătrâni și plini de flori rozalii de cireș, petalele acestora creând o ploaie înmiresmată de-asupra lui Minho, ce stătea pe o bancă în parc. Pe bolta cerească întunecată, stelele erau de jur-împrejurul lunii. Sau cum îi plăcea băiatului să o numească, "Regina Nopții". Peste tot era întuneric, aleeile înguste dintre blocuri și străduțele din cartier fiind luminate doar de lumina slăbită a lunii.

: Minho avea 15 ani pe când stătea de unul singur pe bancă în parc în toiul nopții. Băiatul asculta muzica dată la maxim în căști, privind cerul înstelat, parcă absorbit cu totul de acesta. Deși totul era liniștit, băiatul era trist neputând să-și ia gândul de la părinții săi ce se certau încontinuu pe el. Da, aceștia voiau să divorțeze și se certau pe cine îl va lua pe brunet după terminarea procesului. Copilul începu să plângă în hohote cu sughițuri și suspine fără să realizeze copilul din fața sa, ce se holba la el confuz.

: Stând împietrit pentru puțin timp, băiatul necunoscut realiză că cel de pe bancă nu se simțea deloc bine. Se părea că brunetul avea dificultăți în a respira corect, așadar cel din picioare se așeză pe bancă lângă Minho și îl luă în brațe spunând:

- Nu știu ce s-a întâmplat, dar te rog să nu mai plângi. Îți face rău...
Minho împietri pentru câteva secunde, apoi îl privi pe băiatul ce-l ținea în brațe.
- Tu cine ești?
A întrebat Minho odată ce-și făcu (,) curaj să spunâ ceva.
- Eu sunt Han Jisung. Îmi poți spune cum vrei tu. Cum te numești?
- Lee Minho...de ce m-ai luat în brațe?
- Pentru că erai trist.
Spuse blondul și un zâmbet inocent își făcu apariția pe fața drăgălașă a copilului.
- Mulțumesc...dar câți ani ai?
- 13. Tu?
- Am 15...ce cauți la ora asta afară?

: Han doar chicoti, se ridică de pe bancă și se îndepărtă ușor de Minho, făcându-i cu mâna din mers. Brunetul îl privea nedumerit, neștiind cum să reacționeze în acel moment cu totul neobișnuit. În timp ce se uita după blondul ce se îndepărta tot mai mult, unul dintre felinarele din parc s-a aprins brusc, brunetul tresărind și luându-și pentru o clipă privirea de pe băiatul de mai devreme. În cele din urmă felinarul s-a stins iarăși iar băiatul se uită din nou după Han dar acesta dispăru deja. Pentru un moment, Minho îngheță căci nu trecuse nici un minut de când își luă privirea de pe cel ce se îndepărta lent de parc.

: Fiind deja sigur că e momentul să meargă acasă, băiatul simți în ceafă un aer sinistru ce-i făcu pielea de găină, iar inima să-i bată în piept cu putere. Se uită în spate, însă nu observă nimic neobișnuit deși avea impresia că cineva sau ceva îi suflă în ceafă. Își întoarse privirea, analizând tot parcul de la stânga la dreapta. Nimic nu era ieșit din comun și totuși se simțea urmărit de la distanță însă nimic și nimeni nu era în afară parcului dar simți că tot ce se întâmpla, se întâmpla în parc. Ridicându-se de pe banca rece din lemn vechi, simți cum ceva îl prinse pentru o secundă de picior iar copilul tresări instant. Uitându-se în jos, se auzi un foșnet dintr-unul dintre tufișurile de lângă bancă, asta făcând lucrurile și mai rele.

: Pe chipul lui Minho se putea vedea cât era de speriat, ochii fiindu-i mari cât cepele și gura între-deschisă căci nu mai putea respira corect din cauza inimii care aproape îi ieșea din piept. În tufiș se puteau vedea două luminițe sinistre ce-l priveau pe brunet în ochi, acei ochi înfricoșători îl priveau parcă până în suflet. Copilul o luă la fugă și ieși din parc. Când simți că e destul de departe de locul înfricoșător, se opri pentru a se odihni și pentru a-și regla respirația. Cu toate acestea, fiorul îngrozitor pe care îl simți în parc, îl simți din nou, pe semne că (,) chestia din tufiș era pe urmele sale, așadar o luă din nou la fugă. În spatele său putea vedea umbra a ceva ciudat...ceva ce nu putea fi descris căci acel ceva era deformat, ceva înspăimântător ce era pe urmele unui copil de 15 ani. Minho era disperat să ajungă acasă căci era într-un mare pericol.

: Odată ajuns în fața locuinței sale, băiatul deschise ușa și o tranti cu putere și se repezi în camera sa. Se băgă în pat și se acoperi cu o pătură fiind vizibil îngrozit de umbra ce acum era în fața geamului și-l privea obsesiv și bătând de câteva ori în acesta. Mama lui Minho, pe nume Seo Yuna, intră în camera băiatului fiind vizibil îngrijorată pentru băiatul ei. Se așeză pe pat și rosti:

— Spune-mi ce s-a întâmplat. Ai trântit ușa de la intrare, cât și pe cea de la camera ta...
Băiatul asculta vorbele mamei sale, însă era mult prea înspăimântat pentru a scoate vreun sunet, așadar femeia continuă să-i vorbească.
— Dragul meu Minho, nu știu ce s-a întâmplă afară, însă m-ai îngrijorat foarte tare. Te rog, vorbește-mi scumpule.
Copilul a scos capul de sub pătură și își privi mama îngrozit, apoi spuse:
— Mamă, este ceva afară...
— Cine ar putea fi la ora asta? Stăm într-un cartier liniștit și toată lumea doarme la ora asta târzie.
— Nu mamă, nu e cineva, ci ceva. Nu știu ce dar m-a urmărit până acasă mama, e la geam, mă privește, te rog rămâi cu mine!
— Dragule, ce ar putea fi, fii serios, poate e doar imeginația ta și poate că vântul bate cu putere acum, iar crengile unui copac se lovesc de geamul camerei tale. Voi sta cu tine până adormi, în regulă?

: Minho dădu afirmativ din cap și se cuibări la sânul mamei sale, încercând să adoarmă însă nu putea, căci acum nu-și putea lua gândul de la copilul din parc. Cine naiba era ăla și unde a disparut...nu-mi luasem mai mult de câteva secunde privirea de pe el... se gândea brunetul.