𝑆𝐸𝐶𝑅𝐸𝑇 𝐿.𝑜.𝑉.𝑒

Capitolul 2.

Capitol dedicat CarmenEnescu3 ♡

Țin în ambele mâini plasele de cumpărături pe care eu și mama le-am ales. Mă dor picioarele prin câte magazine din Mall ma plimbat, dar nu mă plâng. Nu am mai văzut-o atât de fericită niciodată. Parcă îmi surâde și mie inima puțin. Fratele meu și cu ea, sunt singurele persoane pentru care aș face sacrificii, îmi este de ajuns că nu dorm și lucrez din greu ca să îmi ating potențialul. Lucas vede în mine un exemplu, pot spune că sunt persoana lui de confort, cât despre mine, orice problemă aș avea, îmi este greu să o împart cu ei.

Dacă ar exista chiar și cea mai mică problemă a fratelui meu și a mamei mele, nu există ceva mai important decât acea problemă care merită rezolvată mai mult decât greutățile mele. Sunt familia mea, nu vreau să văd lacrimi pe chipurile lor, pentru mine ei sunt pe primul loc. Din punctul meu de vedere nu există lucru care nu poate atinge perfecțiunea. Pot face greșeli atâta timp cât învăț din ele și mă perfecționez după fiecare greșeală pe care o fac.

- Hai să ne așezăm puțin pe canapea!

Vocea mamei, mă scoate oarecum din pașii grăbiți pe care îi aveam. Vreau să las toate cumpărăturile din mașină, sau cel puțin asta voiam să fac. Pun plasele în fața mea și mă așez pe canapeaua din piele, știu că sună ciudat dar în mall-urile din Korea, nu sunt bănci sunt canapele pe rotund foarte comode așezate în fața câte unui magazin, la o distanță considerabilă.

Îmi relaxsez corpul care parcă ia foc, primăvara nu prea mi-a plăcut niciodată. Prefer toamna, atunci când frunzele copacilor sunt ruginii și poți simții briza ușoară a vântului care adie pe lângă mine. Căldura nu a fost mereu prietenul meu, chiar dacă sunt născută vara.

Îmi întorc privirea către chipul mamei mele atunci când își așează mâna pe piciorul meu cuprinzându-mi mâna întra ei. Știu ce urmează să îmi spună. Mereu devine sentimentală când vine vorba de cariera mea în viață, dar mereu am ascultat-o chiar dacă mereu îmi spune aceleași lucruri. Este mama și îmi duce grija, uneori îi explic că nu mai sunt un copil, rareori înțelege acest lucru. 

- Compania pe care eu o știu, este umpic mai severă decât celelalte la care te-ai înscris singură, iar locul unde vei fi plasată pe moment, vor fi dansurile.

Îmi aplec capul într-o parte privind fix în ochii ei care sclipesc într-un anume fel pe care nu mi-l pot explica.

- Nu cred că există ceva ce nu pot duce.

Mă cuprinde în brațe fără să îmi mai spună altceva. Am trăit cu tata în casă, om căruia nu aveai dreptul de a îi spune un cuvânt greșit, trebuia să faci liniște chiar și atunci când mâncai. Mama iubea să danseze când era tânără, are prieteni peste tot, este o persoană foarte iubitoare și bună la suflet. Cunoaște câteva vedete renumite printre Korea. Eu în schimb nu m-am dat în vânt după lumina reflectuarelor. Spre deosebire de tatăl meu, mama este complet opusul.

Oftez încet, dacă iară va plânge, pe cuvânt că mă voi supăra. Câteodată se comportă de parcă ea este copilul, iar eu adultul din familie. Dar probabil lucrurile prin care a trecut au făcut-o să îi fie dor de ce făcea când era liberă, o înțeleg pe deplin, nu o pot judeca. Ne despărțim din îmbrățișare după care apucăm plasele în mână și ne îndreptăm către ieșire. Parcă nu mai plecam o dată de aici, îmi place să fac cumpărături dar nu chiar trei ore.

Am puține emoții. Dacă mama cunoaște acești oameni, nu vreau să o dezamăgesc sau să o fac de rușine în fața lor. Trebuie să fiu foarte atentă la tot ce spun, reputația ei este în joc. Palmele încep să îmi transpire, dacă până acum aveam încredere în mine, în acest moment mă simt de parcă nu am deloc. Dacă spun ceva greșit? Dacă fac ceva greșrit și râd toți de mine? Îmi simt corpul arzând. Frica de eșec mereu a fost în spatele meu, dar acum parcă este mult prea exagerat. Îmi doresc ca mama să fie mândră de mine. După douăzeci și patru de minute, ajungem în fața unei companii înalte.

Mii se face pielea de găină când citesc cele trei literele de tipar scrise mari în colțul drept de sus al clădirii. Înghit în sec și o privesc pe mama cu o teroare în ochi. Aceasta râde încet după care se uită la mine.

- Nu fi speriată, nu este atât de rău precum pare. Promit că îți vei face și prieteni. Unii dintre ei vor rămâne pe viață alături de tine. Niciodată să nu îți fie frică de ce poți să faci. Ești isteață, frumoasă si curajoasă. Nu te descuraja singură.

- Mamă, dacă voi face ceva greșit? Eu nu vreau să te dezamăgesc.

Îmi zâmbește cald, de parcă mi-ar spune că niciodată nu o pot dezamăgii. Da, poate așa este. Am fost cea mai stăpână pe sine, dar acum este diferit. Îmi este teamă de privirile celor din jurul meu, îmi este teamă de oameni la modul general. Sunt bârfitori și critică prea mult persoanele din jurul lor.

Nu am avut prieteni până acum, mă simt de parcă mă arunc singură în cușca cu lei și pierd cheia. Mama a fost bună la dans, are acasă o grămadă de medalii și cupe din aur, dar eu una nu am nicio medalie acasă.