O veșnicie prin uitare și visare

Capitolul 10 - Florăria.

Jaime.

- Salut! Ce mai faceți, drăguților? V-am speriat, cumva? Îmi cer scuze atunci.

- Bună dimineața, Domnule Reagan! Nu ne-ați speriat. Noi suntem bine. Dumneavoastră?

- Și eu sunt bine. Cu florăria.

Domnul Reagan este un bărbat de vreo 35 de ani. Are părul de culoarea căpșuni, fiind un bărbat de statură medie, cu ochi de culoarea roșu sângeriu. Pielea îi era bronzată de la statul îndelungat în serele de flori de la marginea orașului, la care se duce des și unde o ia și pe sora mea mai mare Beyza, la insistențele fetei lui mai mari Sabrina.

- Cu cine a-ți venit? Este destul de periculos să mergeți așa neînsoțiți de un adult.

- Am venit cu tata. Se repede Rebekah să răspundă.

- A-ți venit cu Martin? Unde este? Trebuie să discut ceva cu el.

Emanuela își face din fericire apariția. Avea ochiul drept vânăt și buza de jos îi sângera. Lângă ea era Martin care nu arăta mai bine, avea niște vânătăi pe la încheieturi și se tot ținea de una dintre mâini, care stătea într-o poziție cam nefirească.

- Ce a-ți pățit?, întreabă domnul Reagan cu o mină vizibil îngrijorată.

- Nu este nimic. Doar a trebuit să încheiem o neînțelegere mică cu cineva. Spune Martin în timp ce încerca să ne convingă că totul este în regulă afișând un zâmbet slab pe față. 

***

,,Acum, după ce au trecut ani, îmi dau seama că nimic din ce s-a petrecut atunci nu era în regulă.

O femeie era agresată și nimeni nu a vrut să intervină și cine a făcut-o a plătit-o. Oamenii doar au stat și au privit, ca și la Cassandra. Jandarmi pentru ce au fost plătiți? De ce nu au intervenit? De ce oamenii doar au stat și au privit cu satisfacție la suferința cuiva, pentru că așa se numește modul în care priveau scena?

Viața mi-a dat după posibilitatea nu numai de a vedea, ci și de a participa la mai multe evenimente de genul, în care oamenii sunt ignorați sau agresați fizic sau verbal, nu numai de către cineva dintr-o funcție înaltă în stat așa cum le place unora să arate cu degetul, ci și de către însăși societatea care formată din oameni poate să construiască ceva sau poate să distrugă repede acel ceva. De la simpla persoană care adună recolta de pe câmp pe un salariu mizer până la birocrați din guvern cu salariile exorbitante se face vinovat pentru agresarea sau moartea unei persoane. Niciunul dintre ei nu scapă de vină doar din simplul motiv că au fost doar niște simpli spectatorii care nu luau parte la acțiune.

Fiecare se face vinovat de vreo judecată, vreo bârfă sau agresiune fie ea psihică sau fizică. Până și eu. Viața m-a învățat cu timpul că nici eu nu sunt fără de pată, dar încerc totuși în fiecare zi să învăț ceva, să mă schimb, să înțeleg, poate să și iert. Dar ce rost are să ierți pe cineva care poate nu regretă ceea ce a făcut și continuă să distrugă și alte vieții? 

Dragă Denis, astea fiind scrise te las acum să îmi continui studiul. Examenele nu se iau singure.,,