Still us

Capitolul 3 #Zulaya

,,Copiii nu sunt doar inocenți și curioși,
ci și optimiști și veseli și în esență fericiți.
Ei sunt, pe scurt, tot ce și-ar dori adulții să fie.”
Carolyn Haywood

     Burta mea enormă e practic un cuptor pe inducție naturală. Mai am aproximativ douăzeci și opt de zile până să ating cele patruzeci de săptămâni necesare, ca să pot aduce ,,muffinul” pe lume. Normal și la termen.
       Indiferent de asta, sunt aproape doi ani de când am născut-o pe zvăpăiata de Lole. Precum se observă, ea nu prea și-a schimbat obiceiurile deprinse în burtică. E de-a dreptul neastâmpărată, mai ales acum că poate alerga pe picioarele ei și se poate manifesta cum simte. Fiind și fată seamănă mult cu tatăl ei, dar și cu exemplul de drac ambulant -Vayne Moore. Slăvită Rață! Bucurie pe mine că nu-și ia zborul, e doar agitația ei punct comun cu caraghiosul de unchi.
      Nici mie nu-mi place ideea asta, dar când am pus ochii pe tatăl ei, știam că este un cuceritor și că nu-i șade fundul liniștit mai niciodată. Țin minte doar că eram copleșită de atenția ce mi-o acorda și visam cu ochii deschiși aproape tot timpul. De aceea o las pe micuță să se desfășoare cu personalitatea și zelul ei debordant de a fi. Nouă luni a țopăit peste organele mele interne, dar cu toate astea, nu am de gând s-o opresc vreodată.
       Prin comparație, bebelușul din burtică va fi cu siguranță băiat. E mult prea liniștit, ba chiar alarmant de leneș. Am fost nevoiți de câteva ori să verificăm dacă e în regulă, pentru că aveam impresia că nu mai mișcă deloc.
     La fel de logic cum Universul țese lumi atemporale, i-a creat opuși pe frații Moore. Exact cum cineva nu a dorit doi de Moore super activi și a decis că ajunge doar unul, vom avea copii deosebiți cu firi diferite. Cred ar fi venit Era Destrăbălării cu ambii având acel caracter de player și mă bucur foarte mult de acest Viktor din prezent, chiar dacă el nu mă crede. La fel de mult cum mă bucur că o am doar pe Lorelai zvăpăiată. Cel puțin așa arată semnele.
     La scurt timp, Viktor începe să restrângă micul dejun de pe masa Lolei și trece să mă agite mai mult sau mai puțin hormonal, sărutându-mă pe unde apucă. Uit pe unde mă aflu, ba și de rozalia în cauză ce apare în bucătărie pe modul silent. Gentuța ei din material o are în mână, e pregătită de plecare, sclipește de animare și prospețime cum rar o văd.
     Îi fac semn că mai durează un pic, iar ea se așază pe lângă mine într-un cerc de feminism mult prea politicos. Departe de Viktor sau Vayne, cel care a convins-o să escaladeze peste rușine sau preconcepții.
    Eu una mă uit la ea pe furiș. Obraji-i sunt încinși, colorând constant fața ei simpatică. Uneori când zâmbește, am impresia că văd toate aventurile mișto prin care a trecut și chiar de e ceva caraghios, o invidiez. E ca un fel de păpușă-rață asemeni cu cea a lui Lorelai. Iar rațele sunt toate drăgălașe, până și cele căzute în oala cu supă a bucătăresei.
       Ochii ei lucesc, probabil tocmai s-a ales cu niște raze x și vede pe unde am ascuns eu dulciurile. Însă sunt sigură că pe lângă asta, pur și simplu își încarcă aura cu poleiala din orice lucru pozitiv. E puțin mai micuță de statură decât Vayne și cam la același nivel cu Viktor. Dar finețea ei, semnul maroniu de pe o parte a feței și cum își așază părul neglijent după ureche, blândețea cu care    prinde cana de ceai, te face să o îndrăgești pe loc.
     Însă candoarea ei nu te pregătește deloc, pentru tornada ce o poate naște adesea în jur. Pun pariu că are interdicție de intrare în statul Kansas. Și în alte câteva din jurul acestuia. Dar o invidiez. Indiferent ce și pe unde s-a prăbușit sau câți oameni au stresat-o, ea e aici, căpoasă și drăgălașă, gata să mă însoțească pentru a fi sigură că voi fi în regulă.
       E aici de o bună bucată de timp, adusă de Vayne cu motocicleta lui. Dar, tocmai admir stilul ei nou și rebel prin care poartă o pereche de pantaloni și un tricou nou, presupun alese în grabă. Nu prea o văd fana formațiilor rock și a tricourilor cu cranii, dar bănuiesc e unul curat și îmbrăcat după dușul făcut. Parfumul pregnant de proaspăt, de gel de duș plutește subtil în preajma ei, încât îți vine constant s-o strângi în brațe.
      Câțiva picuri mici de apă stau pierduți printre firele ei de păr mătuite, strălucesc pentru o clipă când ea își mișcă abia capul. O rouă pastelată sclipește aievea dintre onduleurile fine, seduce privirile cu un roz pal, după care trece la cel bombon. Pe final se transformă în cel mai vivace fucsia, când moleculele de apă se împrăștie și îi îmbrățișează șuvițele, umezindu-le. O transpun ireală, ca pe o zână de prin basme. Smaraldul din irisurile ei te atrage să te delectezi cu vitalitatea lor și te face să te întrebi de când naiba se împacă așa de bine una caldă cu una rece? Fondant dulce și vegetație crudă.
       Apare și Vayne într-un târziu care clămpăne constant, de parcă tocmai i s-a deschis pofta. Foarte posibil, tocmai pentru că ea e îmbietoare ca o floricică. Oare unde a pus Vik cutia cu prenadez pentru a-l prind de parchet sau de peretele casei.
— Ar fi timpul să plecăm, spun, și-mi culeg gentuța ,,cu de toate” de pe scaun.
         Vayne tresare, Viktor răsuflă greu, iar Dhalli sare promptă în picioare. Am impresia că am anunțat că urmează să mergem la amputat de mâini și picioare, nu într-o plimbare până în districtul învecinat.
— Ați făcut plinul? Bezuța întreabă atentă, își apucă poșeta ei din material și o ridică pe umăr cu gesturi fine.
         Brunetul apare în spatele ei cât ai clipi, o ajută să-și scoată de sub bareta lată câteva șuvițe de păr. Ba mai apoi o reține cu cealaltă mână, o trage în preajma lui.
— Am făcut plinul, am verificat fiecare piesă din mașină…, spune Viktor și se oprește, când mă aplec asupra Lorelailei.
      De lăsat în jos nu mă mai risc, chiar dacă am ajutoare în jur. Sărut copila pe creștet, și-i murmur să aibă grijă de tatăl ei, care pufnește ușor amuzat.
— Și să nu-l lași să-ți dea doar biscuiți dulci, completez, iar apoi o mângâi pe căpșor.
Ea se uită în sus la mine cu ochișorii ei de pui de căprioară și mă topesc efectiv toată. Nu-mi răspunde, probabil nici nu știe ce ar trebui. Își vede mai departe de jucat cu păpușa ei rață. Zăresc fericirea naivă, cea de copil, în ochișorii ei și asta mă liniștește.
,,Prin esență copiii sunt tot ce ne-am putea dori noi ca adulți”.
      Părul bălai și pielea trandafirie, obrajii aceia pufoși, mă emoționează de fiecare dată, pentru că am impresia e un înger adevărat. Pot număra pe degețele ei lipicioase de la o mână momentele în care am stat despărțite, exceptând timpul petrecut la grădiniță. Îmi vine să le iau pe rând și să le mușc cu buzele, să mă prefac că le înghit ca pe crenvurștii pentru copii. Adică așa cum o fac mereu când mă joc cu ea.
     Aproape că plâng, pentru că nici nu mă pot lăsa mai mult în jos la ea. Un ghem  dureros mi se formează în gât, iar hormonii îmi încearcă starea de spirit. Zici că eu sunt Alia, prietena de grădiniță a Lolei, cea care se aruncă pe jos când are nevoie de ceva și nu primește. De fapt așa aș proceda și eu, dar am văzut rezultatul final când părinții ei i-au luat ceea ce ea a cerut prin isterii. Decât să mă fac de minune și să le stric ziua tuturor, înghit în sec și mă uit cu speranță la iubitul meu.
— Stai liniștită, Zull, am mai stat de atâtea ori cu ea și jumătate din timp va fi la grădiniță. Credeam că ai încredere în mine…, ține el să remarce.
— Nu e că nu am încredere în tine, dar nici eu nu vreau la grădiniță, asta ca să o citez pe ea, îi spun și mă uit pe sub gene la el. Vreau să stau în pat cu ea și să ne jucăm ciupa-ciupa* și să mâncăm toată ziua bunătăți!
    Viktor hohotește, și-mi dau seama că încearcă să-i ignore pe cei doi din spatele nostru. Unul a luat un sărut cu împrumut, iar celălalt se căznește să-l dea înapoi, încât clipocesc precum valurile ce se zbat de un ponton.
— Ai spus că Naty are nevoie de tine și ai tot amânat plecarea, prin urmare, oricât ne dorim toți să rămâi, te cunosc destul de bine să știu că nu vei avea liniște până când nu o ajuți. Sau am putea rămâne să te coc mai departe prin așternuturi. E singura ta alternativă!
      De data asta mă atenționează din sprâncene și încearcă să-mi paseze un rânjet precum cele renumite ale lui Vayne. În acest moment, mă bucur enorm că cei doi frați seamănă doar în anumite privințe, deoarece grimasa de pe fața lui Viktor mă pune și pe mine pe râs. E unul din acela exagerat, care mă face să-mi pară rău că nu am telefonul la îndemână pentru o poză. Practic o parte a gurii i se lasă, cealaltă se ridică, un ochi i se închide și i se văd dinții și fruntea adunată între cutele de sforțare a feței.
      Îi prind mutra și-l trag spre mine într-un sărut apăsat pe buze. Răsunător și plin de patos. O clipă face ochii mari, alarmat, dar apoi se dezumflă ca un balon. Știu din ce cauză se impacientează, dar aici nu are de ce să-și facă griji.
— Te iubesc, Brutus! îi spun pe numele cu care-l alint și el doar dă din cap mulțumit.
     Cutele din dreptul ochilor se înmulțesc și mă lasă să-mi fac de cap. A renunțat la dreptul de a se ocupa doar el de fața lui când m-a sărutat prima dată, și profit de acestă putere ca un adevărat super erou în pijamale. Unul și un sfert dacă punem muffinul la socoteală, iar eu mă folosesc de fiecare avantaj ivit. Îl dezmierd câteva clipe cu dosul palmei pe obraz.
       Îmi iau apoi un pic de avânt, căci mâna lui mă mângâie blând pe spate și-mi îngreunează mult dorința de a pleca. A mea coboară lent peste papionul maroniu, unde mai depun un sărut, chiar pe capăt, la mica floricică formată.
       Degetele mi se opresc în dreptul inimii sale și inspir din acest miros plăcut de after shave și al parfumului pielii sale masculine. O să-mi las inima aici lângă a sa și lângă a Lorelailei, chiar și pentru scurta perioadă în care voi fi departe de ei. Ea va bate pentru ei și doar pentru ei în fiecare clipă sau se va opri din a-mi ticăi în acest piept. Fiecare moleculă din mine alimentată de ritmul acestui cord, va trage pentru a reveni aici, lângă ei, ca să bată în tandem cu a lor.
      O mai privesc o clipă pe Lole ridicată în brațele lui Viktor, o pipăi pe mânuța caldă și moale, iar apoi mă întorc spre ușă hotărâtă. Dhalli o ia înainte, descuie prin telecomandă dubița cu care plecăm la drum. Deja mă furnică corpul. Chiar îmi vine să mă trântesc pe jos ca o răsfățată. Mă tem însă că aș arăta prea caraghios și pe lângă asta mi-ar vedea toată lumea chiloții. E și Vayne prin zonă și știu că nu m-ar mai putea ridica nimeni de jos decât cu o basculă.
       Viktor mă ajută să urc pe locul din dreapta, se asigură că-mi pun centura și că totul e la locul său. Mai urmează să-mi spună regulile de siguranță, precum o face un steward pentru pasagerii de la bordul unui avion. Deja mi-l imaginez cum dă din mâini arătând direcții și măști de oxigen. Ar trebui să ne bucurăm că m-am urcat într-o vechitură pe patru roți, cu maxim 160 kilometri la oră pe bord. Dar, pe lângă asta, gândul la el într-o uniforma de steward îmi dă câteva idei sublime pentru când mă întorc.
— O să fim în regulă, Vik! îi tai eu macaroana, pentru că altfel nu mai plecăm de aici.
Desprind bezele dulci către copila din brațele lui și ne vânturăm mâinile prin aer. Ea parcă dă dintr-o aripă, întreg brațul ei moale și cărnos se ridică și coboară, flutură agitat. Stomacul mi se strânge și urăsc senzația asta de gol.
— Te iubesc, zulufa mea! Aveți grijă de voi! spune Viktor făcând un pas înapoi.
    Simt cum îmi bate inima puternic în piept. Închide portiera ce mă separă de parfumul lor. E prima dată când plec eu de lângă ei, de când am hotărât că putem fi împreună. Aproximativ cinci luni ar trebui să sărbătorim în curând. Și vreo cinci ani de când ne cunoaștem. Mă simt de parcă am înstrăinat Pământul de Soare odată cu micuța Lună, și am dat-o unui grup de Centurioni puternici. Nu se știe dacă le vor da înapoi, atunci când se vor sătura să se joace cu ele, iar asta sună foarte îngrijorător.
    Ne mai facem semne cu mâinile, iar Vayne se apleacă rapid și mai fură un sărut de la Dhall, după care închide portiera. Fata cu părul roz, zâmbăreață și cu buzele înroșite, cu obrajii în flăcări, se uită la mine, întreabă din priviri dacă sunt în regulă și pregătită de drum. Ea ar fi putut să se tăvălească pe jos în locul meu, că doar nu are un pepene uriaș prins de stomac. Pun pariu că a vrut să facă asta, oricât ar nega. Lașa de ea! O lașă care nu mă surclasează, dar ea nu știe asta.
    Îi fac semn din cap și pornim la drum. Dubița micuță și verzuie, pleacă lin de pe loc. E un Volkswagen mai vechi, dar e foarte eficient, cuplează rapid comenzile. Chiar ne priește să călătorim încet și sigur, important e să ajungem la destinație.
După câteva minute bune virează la dreapta, vila familiei Moore rămâne la câțiva kilometri în urmă. Probabil ne gândim amândouă dacă vom atinge măcar ținta spre care ne-am pornit. Ceea ce e grav, pentru că până am plecat păream super eroinele momentului.
       Dhall fiind o fată cu bun simț, poate prea mult uneori, trebuie să se exprime. În acest moment către mine, că doar eu sunt aici în cabină cu ea. Se codește de parcă ar deține secretul despre tinerețea veșnică, dar a uitat locația sau detalii, imediat după ce a deschis gura. Un fel de Dory* dar care umblă, nu înoată.
— Mergem după Ceci, da?
      Trebuie să se încadreze pe banda corespunzătoare care leagă Brooklyn de Manhattan, altfel ne plimbăm prin centrul orașului precum turiștii veniți în vizită. New York este o capcană în care nu mă deranjează să mă aflu, dar tot trebuie să ajung într-un anumit loc.
— Oare înoată rațele? zâmbesc larg spre ea, plină de energie, cu o expresie zurlie. Ea dă din cap îmbujorată, apoi trece pe prima bandă pentru a coti în direcția Brooklyn de pe strada principală Atlantic Avenue.
    O placem mult pe Cecilia Edwards. E ultima afiliată la grupul nostru, completează cu succes o prietenie sinceră între trei femei tinere, toate venite din afara marelui oraș, New york. Ceci e iubita lui Blade Damerson, prietenul de-o viața al lui Vayne. Dar singurul motiv pentru care o placem și o căutăm, e că aduce susținerea de care avem nevoie și e mereu pe aceeași undă cu noi.
      Cecilia e o fată foarte tăcută în general, dar de o inteligență sclipitoare. Brunetă, cu ten ușor măsliniu din cauza originilor mexicane are o frumusețe din aceea exotică, pe care nu o uiți ușor. Cu ochi negri sclipitori precum doi butoni prețioși ce completează un frac, e doar un pic mai scundă ca Dhalli. Corpul ei în formă de clepsidră, părul lung crescut până la talie și fața ca o inimă, aduc la un loc o bombă sexy pe două picioare. Buzele pline de un roșu aprins atrag imediat atenția, iar pomeții rotunzi ca două monede dau impresia că zâmbește mereu. Te dau pe spate când adâncesc perechea de gropițe cu care a fost binecuvântată.
     A trebuit s-o declarăm frumusețea grupului nostru, cu care ne mândrim nevoie mare. O apelez scurt, ea trebuind în acest moment să fie pregătită să o preluăm din apartamentul iubitului ei. Ultima noastră întâlnire între fete a fost o super reușită, drept urmare am invitat-o cu noi în călătoria aceasta. Încerc să-mi rețin entuziasmul, când ea răspunde după câteva secunde bune.
— Sper că ești pregătită, Ceci, pentru că în zece minute ajungem la tine!
     Se pare că tot mi-au scăpat din emoții, chicotesc precum o adolescentă. În loc de răspuns se aude însă un mic un suspin și o pauză severă. Verific dacă am format corect numărul, ca să observ aceeași poză cu Cecilia la contacte. Seria de numere e aceeași pe care după câteva apelări am reținut-o oricum.
— Sunt pe drum spre Dallas, Zully… răsuflă ea greu în receptor. Te rog, nu fii supărată pe mine că v-am abandonat. O să mă revanșez, promit!
     Dhall, care a observat momentul în care mi s-a schimbat bucuria în surprindere, a priceput de asemenea că nu mai mergem după Cecilia. Se încadrează pe banda de mijloc de pe strada principală, atentă foc la traficul intens. Ei bine, e mai deșteaptă decât cred mulți. În acest moment, cum conduce și cum reacționează instant la doar câteva semnale, o plasează la a fi una din cele mai prompte persoane. Mi-o imaginez la spital cum execută brici anumite sarcini prin care salvează vieți și asta îmi dă încredere maximă în ea, că mă poate ajuta dacă apare vreo problemă cu sarcina mea. E un gând foarte liniștitor. La fel cum e un fel de balans ciudat în asta, pentru că în rest e firavă și mult prea predispusă la încurcături.
— E vorba de el? întreb fără să vreau.
      Deși curiozitatea e ceva ce nu se poate despărți de cuvântul femeie, pun pariu că mai toate am fost vreo felină într-o viață anterioară. Felinele fiind curiozitatea în persoană, îmi dau scuza cea mai bună. Ea nu poate fi contestată, cum nu poate fi nici dovedită, în consecință, sper să înțeleagă perfect că îmi doresc doar să știu, nu neapărat să-i iscodesc viața. Își reține parcă suflul, și ca de obicei, tăcerea ei pare că spune mai multe decât vreo trei fraze lungi.
— Să zicem că munca mi-a curtat starea și ele și-au dat întâlnire apoi în Dallas, rezumă pe tonul acela cald, precum au cei cu anunțurile de la radio. Scurt și la obiect te dedai lor, le cumperi produsele, că ai nevoie, că nu. În cazul Ceciliei admit rapid și servesc fără prea mare bucurie faptul că nu o s-o avem prin preajmă.
      Nu a recunoscut și nici nu a infirmat. Dacă ar fi fost Dhalli în locul ei, cu siguranță ar fi avut nevoie de susținere morală. În asta, Cecilia îmi seamănă mult ca putere interioară. Ambele ne găsim repede ceva de făcut, decât să ne plângem de milă.
— Să-mi lași mesaj cu ziua când revii și indiferent de asta, avem grupulețul via internet. Vorbim seară de seară, asta să-mi promiți, îi impun fără să mă tem că mă va refuza. Zâmbesc fericită la acest gând.
— Desigur, amazoanelor! Vorbim seară de seară. Aveți grijă de voi și de cea din burtică!
        Bucuria și afecțiunea ei se simte chiar de la mile depărtare, așa că ating umflătura cu gândul la Cecilia. A pariat că e fată și își face planuri cu escapade prin toate parcurile și grădinile cele mai frumoase. Ca să nu mai pun visele ei cu rochițe și cele cu o balerină în devenire. Pe Lole deja mi-o cadorisește cu fel de fel de plimbări, prin urmare, încerc cu toată puterea să nu-i spun în acest moment -mătușa Cecilia. Diavolița din mine rânjește.
        În schimb, mult prea curând încât nu apuc s-o salut înapoi, se întrerupe convorbirea. Norocoasa a scăpat de îmbrobodeala mea și bănuiesc că e în aeroport sau în gară. Răsuflu greu, întrebându-mă cum reușesc fetele astea bune de-și lasă mereu inima franjurată de unii bărbați. Nu că eu nu am fost în locul lor o protagonistă, dar prefer aceste mini serii cu ,,Tom și Jerry”, să le urmăresc din fotoliul comod de spectator.
        Trag cu ochiul la Dhalli, care e concentrată la drum și cu toate că și eu am trecut prin multe împreună cu Viktor, mă gândesc la ea. Mă gândesc pentru că mi-e imposibil să nu o văd cea mai expusă în relația ei cu Vayne. La naiba! Îl are pe după capul ei frumos legat pe Casanova New Yorkului, iar asta e cu siguranță un fel de a merge pe sârmă subțire, precum fac acrobații de la circ.
— Am rămas fără stratega misiunii, o anunț pe Dhalli. Îmi fac griji serioase…
       Sper că nu conduce prin sensul giratoriu roata ca să îmi de-a timp să decid, pentru că deja amețesc. Surprind momentul când conduce dubița pe pasajul spre East End, dar mă trezesc că admir peisajul blocurilor de suburbie. Nu doar că-mi doresc să-i dovedesc lui Viktor că mă descurc în orice situație, dar năzuiesc că îi pot servi o lecție. Cu Lole m-a ajutat, nu neg, dar atunci era încredințat că sunt precum peștele salvat din ocean. Supraviețuiam, dar cel mai greu îmi era fără iubirea sau apropierea lui. Așa că mă zbăteam ca peștele pe uscat.
— Cecilia se va descurca, Zull, spune rozalia împăciuitor.
    Începe să vireaze pe străzi adiacente la fiecare minut și într-un zigzag constant. Nu mai am demult grețuri din cauza sarcinii, dar cu siguranță am o senzație de călătorie într-un montagne russe, căruia îi lipsește câte o scândură din aceea de legătură între șine.
— Nu pentru ea îmi făceam griji. Aveam nevoie de ea ca să nu mai revenim în Harlem prea curând.
— Nu știam că îți faci griji…, mormăie ea cuvintele întorcând capul și ținând calea tot într-o curbă.
Nu știu zău, dar pare stresată.
— Nici eu nu știam că va fi nevoie să-mi fac. Abia am început să iau asta în considerare! mă bosumflu eu.
        Poate că o stresez și pe ea, dar mă țin de mânerul portierei, am impresia că a mărit totodată viteza.
— Poate trebuia să iei în considerare un plan de rezervă, cum a specificat Viktor că ar trebui. Problema e că a spus că avem nevoie de planuri, nu și care ar fi ele…, îmi vorbește repede Dhall.
— E planul meu, nu am nevoie de al lui! mă scandalizez eu. Tu cu cine ții?
— Pe al tău nu l-ai prea împărțit, așa că țin cu cea mai bună soluție.
— Pentru că nu aveam ce împărți! Soluția ta, ar fi înainte de orice să luăm o amendă pentru depășirea vitezei legale, Dhall? Știu că te plimbi pe motociclete în ultimul timp, și apreciez implicarea ta, dar prefer să ajungem mai târziu. Un motiv bun ar fi că asta nu ne rezolvă problema îngrijorării…, mai spun după care mă țin mai strâns, iar fata cu părul roz frânează destul de brusc.
      Tadam! Ne aflăm în fața Spitalului Municipal, observ cu stupoare. Pe toate rațele din lume! Suntem înapoi și în același timp mai aproape de casă decât ar fi trebuit să fim. Ne deplasăm înapoi, exact ca racii.
— Acum nu mai ai de ce să te îngrijorezi! spune ea și sare spre mine, îmi ia mâna și-mi atinge pulsul cu buricele degetelor.
        Cât ai zice pește se vede pe buzele ei că numără șoptit.
— O să chem colegii care-s de gardă să te vadă. Totul e sub control!
— Dar sunt bine, ce naiba facem aici?! De ce ne-ai adus la spital?
— Ai spus că iei în considerare posibilitatea unei îngrijorări, am crezut că e vorba de bebe, prin codul secret al gravidelor…, se uită ea la mine uimită și-mi verifică burtica. Ai spus îngrijorare și posibilitate în cateva fraze, am crezut că e interpretarea pentru urgență medicală…
      Vocea i se stinge treptat și privește în jos rușinată, se înroșește în obraji. Cam până aici bate și se oprește credința mea despre mine și Dhall că o să ducem la final călătoria. Se pare că aceasta e tot în faza de intenție și că mai avem o grămadă până să ajungem la cea numită aplicare. Adică de plecat am plecat, dar încă nu am rulat foarte departe și nu e că nu aveam planul de care pomenea Viktor. Pur și simplu ne cam împotmolim.
— Codul secret? o privesc stupefiată.
Ea dă din cap, dar apoi se freacă pe frunte frustrată.
— Scuze, Zull..., șoptește ea spășită.
Noroc că la scurt timp zâmbește.
— Putem pleca, nu-i așa?
       Eu doar îi confirm și nu pot decât să mă bucur căci rozalia învață tot mai mult cum să treacă rapid peste supărări sau emoții. Dhalli e o fată remarcabilă